Am avut o mătușă masterchef. Sau, cum se numea odinioară, bucătăreasa satului. Făcea tanti Leana niște bucate de te lingeai pe degete. Vernirea noastră de la oraș, de la sute de kilometri depărtare însemna un veșnic ritual. Tăiat gâtul la cea mai falnică găină, pus ceaunul pe plita mare din colțul casei și pregătit un ostropel cu cel mai apetisant gust. Bine, eu îmi găseam de lucru prin grădină ca să nu asist la omorârea bietei înaripate, iar mirosul penelor pârlite pentru a fi jumulite mă fugărea hăt-departe.
Dar ostropelul era un deliciu. Uitai atunci și de găină și de pene jumulite și de bietele orătănii din ogradă care se ascundeau pe unde vedeau cu ochii.
Tanti Leana era bucătăreasa satului. Mâncarea pentru nunți, botezuri, înmormântări, parastasuri, cununii era pregătită de ea. Restul femeilor din jur nu-i ieșeau din vorbă. Ea dicta cât și cum. Și făcea oale întregi de ciorbă, sarmale, tocâniță și plăcinte cu brânză sau dovleac. Până și tortul era pregătit după indicațiile ei.
Când nu pregătea bucate pentru nuntă, era bucătăreasa copiilor. Adică pregătea mâncarea la grădinița din sat. M-am nimerit și eu odată acolo, însoțind o verișoară ce avea treburi. A fost prima și ultima dată când am mers cu căruța și m-am jurat că nu mai pun piciorul în veci. După zdruncinăturile drumului (asfatul era doar pe strada principală), când am intrat în sala de mese a grădiniței mi s-a făcut rău.
O încăpere dreptunghiulară, o masă din lemn pe mijloc, acoperită cu o mușama curată și străjuită de-o parte și de alta de băncuțe de lemn, găzduia cam 10 copii, mici sau puțin mai mari care serveau masa. Pe jos era proaspăt măturat și stropit, dar era pământ.
Privindu-i cum mâncau cu poftă, fără să scoată un sunet, am uitat și de greață și de căruța ce m-a azvârlit de colo-colo și m-am dus la mătușa masterchef.
– Vreau și eu, i-am spus.
M-a privit și a început să râdă.
Eu, fată de militar, venită de la oraș, cu aere de domișoară deja, cer un blid de fasole.
Și uite așa, m-a așezat pe băncuță lângă copii și am înfulecat fasolea cu un codru de pâine făcut tot de mătușa pe plita mare din curte. Și aș mai fi cerut, dar mă uitam cum se ridicau copiii, spuneau sărut-mâna pentru masă scurt și ieșeau în curte la joacă. Mi-a fost rușine, așa că m-am mulțumit cu porția mea, am zis și eu sărut-mâna pentru masă și am plecat.
Apoi întâlnirile familiei, însemna și ca restul rudelor din sat să vină la tanti Leana acasă. Pentru că acolo ne cazam noi. Și cum tradiția cere să pui oaspeții la masă, mătușa gătea întotdeauna un pic mai mult. Astfel masa mare, așezată pe prispă, sub un umbrar de viță de vie era permanent plină cu bucate.
Iar seara pe plită sfărâiau semințele de foarea-soarelui sau de bostan.
Casa mătușii avea 3 camere. De fapt o sală și două camere, dar pentru că avea 3 fete iar una mai mare aproape de măritiș, îi dăduse camera cea mai mică și în hol mai băgase un pat. Când noi eram în vizită, mama și cu tata dormeau în camera cea mai mare, mătușa cu unchiul în camera mică, iar eu, în hol cu una din verișoare. Celelalte 2 erau gonite să doarmă la rude.
Dimineața o lua de la capăt cu mâncarea, gătind ardei umpluți, sau cartofi la cuptor cu carne de porc din borcanele cu untură din beci. Și iar se adunau rudele și adulții dezbăteau de la probleme personale până la amintiri din copilăria lor.
Mătușa mea nu știa de cordon bleu, sau aripioare picante în sos de usturoi, sau coaste de miel cu jeleu și ciocolată neagră.
Dar mătușa mea ducea în spate bucatele pentru zeci de oameni ce participau la o nuntă și fiind cunoscută și în împrejurimi, trebuia să faci programare cu luni înainte pentru vreun eveniment.
De aceea vă spun, mătușa mea a fost masterchef și acolo sus, cu siguranță gătește tot bucate. Doar că sunt pentru suflete.
Mătușa mea masterchef
Șef sau lider?
V-am spus că am un loc anume unde îmi beau cafeaua. Pentru mine acolo cafeaua are o aromă deosebită. Poate este de la frișcă. Sau poate boabele de cafea sunt prăjite exact cât trebuie ca să-și mențină aroma. Sau poate este atmosfera deosebită.
Dar îmi place acel loc și dintr-un alt motiv. De ani de zile de când beau în weekend-uri cafeaua acolo, mă servesc aceleași tinere. Ori pentru mine, un client deja cu vechime, asta însemnă ceva. Oamenii care nu sunt apreciați la locul de muncă, vor pleca mai devreme sau mai târziu. Și așa am vazut în marea majoritate a localurilor din oraș unde am fost.
In locul meu special de cafea, chelnerițele și barmanul au deja vechime. Eu, din afara sistemului, vad acest lucru ca pe o notă pozitivă pentru patronat. Nu știu ce salarii au sau dacă au bonusuri. Știu însă că au zilnic același zâmbet frumos, aceeași uniformă curată și decentă, același interes de a servi toți clienții. Și că se simt bine acolo se vede și din faptul că vin ca simple cliente însoțite de familie și prieteni.
Nu le-am vazut niciodată stresate. Obosite, da, dar este normal. Pentru că munca depusă nu este ușoară. Câți ar rezista să stea 12 ore în picioare, să alerge dintr-un loc în altul, să zâmbească fiecărui client, să răspundă cerințelor uneori vagi ale celor nehotărâți și să le ureze la sfârșit și un ”Să vă fie de bine!” zâmbăreț?
Atmosfera de la locul de muncă contează mult pentru psihicul și sănătatea angajaților. Apoi comportamnetul uman și corect al patronilor, aprecierea fiecărui om, îi fidelizează pe angajați. Nu de puține ori l-am găsit pe patron servind cafeaua alături de clienți. Iar prezența lui nu era un motiv de stres pentru angajate. Nu le-am vazut făcându-și de treabă doar pentru că era el acolo, dar nici nu le-am vazut să vorbească la telefonul mobil în timpul serviciului. Le-am vazut însă ajutându-se una pe alta atunci când au clienți mulți de acoperit, zâmbind copiilor mici și neastâmpărați.
Săptămâna trecută băiatul meu a fost la un colocviu cu tema: Diferența dintre un șef și un lider. Poate ITM_ul ar trebui să organizeze asemenea cursuri și pentru patronii pe care-i verifică.
Atmosfera de lucru este legata foarte mult si de relatia angajat-angajator, precum si de recunoasterea meritelor. Poate pare un pic ciudat să vorbim de performanțe în cazul unui job de chelner, dar faptul că există familii care vin în fiecare weekend pentru a servi masa (deja ne cunoaștem și ne salutăm complice) în acest local sau faptul că deja călătorii din alte județe au ca reper acest punct, este o performanță în primul rând a fetelor care servesc și a patronatului care a știut să le asigure un loc de muncă plăcut.
Am întâlnit patroni care gândesc “lasă să stea cu stres, să știe că dacă nu-și fac treaba îi dau afară”. Poți să-i ții sub stres, să nu le acorzi o fărâmă de încredere, însă, oamenii corecți, vor pleca cu prima ocazie ivită. Trebuie să învățăm a face diferența între respect și frică.
Am văzut localuri și chiar firme unde anunțul ”angajăm personal” nu dispare de pe geam. Și apare întrebarea firească: cine este vinovat pentru lipsa de înțelegere dintre patronat și angajați? Care sunt performanțele acelei societăți? Un patron poate fi lider, sau se mulțumește cu postura de șef?
Un lider știe să-și aleagă oamenii, să-i conducă spre succes, să-i îndrume, să-i motiveze, să-i determine să aprecieze locul de muncă. Un șef știe doar să traseze sarcini, să pândească, să critice fără a argumenta, să streseze cu fiecare ocazie ivită.
Să nu uităm: șeful are subalterni dar liderul are echipă. Iar un vechi proverb spune: “Când bei apă adu-ți aminte cine te-a ajutat să sapi fântâna.”
Oglinda
Azi, într-un magazin de haine am văzut un băiețel tare simpatic. Blond, cu ochii mari, cu o hăinuță subțire pe el, cu vârsta de 5-6 ani.
I-am spus simpatic dar nu din cauza înfățișării. Băiatul stătea pe un taburet în fața unei oglinzi mari. Nu era nici un adult lângă el și nu părea interesat de haine. În schimb era fascinat de imaginea lui în oglindă. Cu spatele drept și mâinile pe genunchi își studia fața. Nu era străin de o oglindă, dar îi plăcea să se privească. Se uita la ochii lui mari, apoi înclina ușor capul. Schimbarea unghiului însemna o altă imagine. Apoi închidea un ochi și se privea cu cel deschis. Ridica fruntea și țuguia buzele. Nu se strâmba. Nu-l amuza nimic din atitudinea lui în fața oglinzii. Se privea doar cu seriozitate și interes. Uitându-mă la el mi-am imaginat un actor în devenire care își studiază mimica pentru un rol. Copilul din fața mea se studia singur. ” Discuta” el cu acel el din oglindă.
Am stat câteva minute să-l privesc și probabil aș fi făcut-o mai mult, dar un simț aparte i-a ”șoptit” copilului că este privit. S-a întors spre mine și s-a ridicat. I-am zâmbit așa cum numai un adult o poate face amintindu-și de inocența și lecțiile copilăriei.
Apoi m-am întors spre mâna de oameni din magazin și privindu-i cum studiază hainele, cum aleg și pipăie țesăturile, m-am întrebat: câți dintre ei și-au analizat mimica și gesturile în oglindă?
Zilnic ne uităm în cel puțin o oglindă: acasă, pe hol, în lift, la serviciu, în magazine,sau transformăm vitrinele pe lângă care trecem în oglinzi temporare. Dar o facem doar preț de câteva secunde sau câteva minute pentru a admira/ aproba/respinge o îmbracăminte, o culoare de păr, o pereche de pantofi, o pălărie.
V-ați uitat vreodată în oglindă când plângeți? Sau când râdeți? Sau când oboseala atârnă ca un bolovan de picioare? S-ar putea să aveți surpriza de a nu vă recunoaște fața în toate ipostazele de sus.
Poate povestea cu…”Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” este vinovată că privim oglinda doar ca locul nostru magic de admirat?
Dacă ne gandim la origini, primele oglinzi datează de aproximativ 5000 de ani, având ca și centru de expansiune Egiptul și China.
De 5000 de ani oglinda arată chipul omului. Wow! Oare nu este timpul ca și omul să arate chipurile lui, oglinzii?
Drogul meu de zi cu zi
Mare belea și schimbarea asta de oră. După ce că mă trezeam cu noaptea în cap să merg la job (la 6,50 trebuie să fiu la birou), acum s-a mai dat și ceasul cu o oră în urmă, parcă în ciuda celor care deschid ochii dis-de-dimineață. Odată, rostul schimbării era justificat prin reducerea consumului de energie electrică. Acum…habar n-am cum se mai justifică. Cert este că se păstrează…ca în povestea cu tava mică. Aia în care soția taie carnea în două și o înghesuie într-o tavă mică pentru că așa a văzut la mama acasă. Când mama este întrebată de ce face așa și nu pune tot într-o tavă mare, răspunsul vine cu tărie: ”Așa se face. Așa facea și mama mea.” Dacă ai norocul să o găsești pe bunica în viață, întrebă de curiozitate de ce taie carnea pentru a încăpea într-o tavă mică. Răspunsul te va surprinde cu siguranță: ” Pentru că dragul meu nepot, când găteam eu cu n-șpe ani în urmă, nu se găseau tăvi mari, dar mai ales pentru că era sărăcie maică și dintr-o bucată de carne trebuia să mâncăm zile la rând.”
Deci, cu ochii lipiți de somn, după ce m-am învărtit ca un titirez fără țumburuș ( a se citi haotic), am plecat la muncă cu sentimentul vag că sigur am uitat ceva. Afară pe un frig de 4 grade, eu cu o geacă subțire, că doar am trecut la ora de vară. Ajung la birou zgribulită, bodogănind proasta inspirație de a nu mă îmbrăca mai gros și mă reped la cafea. Lipsa cafelei este o problemă existențială. Nu pot deschide ochii fără ea. Mai grav este că nu pot deschide nici mintea, de parcă cafeaua este comutatorul ca să treacă pe sistemul on.
După prima ceașcă nu mai este așa grav că s-a dat ceasul cu o oră în urmă. Parcă încep să-mi văd mai bine colegii, să se fixeze imaginea pe monitoare, să nu se mai amestece culorile.
E clar că această băutură este un drog. Necesar mie, aș adăuga încet, pentru că acum un an medicul cardiolog mi-a șoptit cu un zâmbet larg pe sub mustața-i neagră: ” Mai răruț cu cafeaua. Mai puțină și mai slabă.”
Parcă mă văd iar cum am înclinat capul cuminte, cum am promis din ochi că așa voi face, cum am ieșit pe ușa cabinetului decisă să-l ascult. Dar după 2 zile adulmec și beau încet, plimbând licoarea prin gură, o cafea Starbuck după care sunt înebunită.
Am ajuns acasă obosită, flămândă și cu gîndul tot la cafea. Așa aș mai bea încă o ceșcuță mică cu lapte eventual și cu un moț de frișcă. Pentru că așa bună cafea cum face Cristi, nu beau decât la Starbuck. Însă, măria sa frica, mă împunge cu degetul ascuțit și strigă…” Ajunge, că apoi îți dau bătăti de cap la urgențe, la spital, pentru că nu mă asculți.”
Înghit în sec și îi fur mingea cățelului. Asta-i semnalul de joacă. El latră să i-o dau, eu o ascund, el o cauta, eu o arunc, el o aduce, dar nu mi-o da. La fel pățesc și cu cafeaua. O miros, o beau odată, apoi conștiința mi-o fură, mi-o arată din când în când dar nu mi-o dă.
Când Cineva acolo sus a creat cafeaua, sigur a făcut-o cu un scop. Eu și alții ca mine suntem parte a motivului. 🙂
Despre sfaturile de a-ți urma visurile
Am în bibliotecă o colecție considerabilă de cărți motivaționale, cumpărate după ureche, din bibliografia unor autori pe care i-am devorat cu nesaț, sau din scurte recomandări.
După fiecare carte citită, te cuprinde o euforie de om mare și atotștiutor, pregătit să ridice cu o mână munții, să mute apele ce stau în cale, să dărâme ziduri și să sape tuneluri. Totul pentru a ajunge cât mai repede la îndeplinirea visurilor.
Dar realitatea nu este așa. Nu ajungi acolo doar dacă visezi, nu poți săpa un tunel doar în imaginație. Trebuie musai să pui mâna pe tarnacop, să transpiri până la leșin, opintindu-te din greu cu fiecare pietricică care scrijelește fierul dur al târnăcopului. Și dacă ai săpat 1 metru și relizezi că este prea greu, începe descurajarea. Dacă nu te lași pradă ei, descurajării, mai sapi un pic, mai dai la o parte o mână de pământ. Te chinui cu o piatra, două…însă ajungi la bolovanii cei mari și atunci trebuie să te oprești. Mintea și ambiția îți cer să mergi mai departe. Visul tău, este acolo, după ce ieși din tunel. Dar pietrele astea mari, bolovanii duri și inacesibili îți stau în cale. Dacă renunți, vei avea întotdeauna sentimentul neîmplinirii. Senzația aia stupidă și perfidă că nu ai făcut tot ce trebuia pentru visul tău.
Dar bolovanii sunt mari, unii chiar mai mari decât îi poate vedea imaginația ta. Cum urnești un munte bolovan? Cum îl miști din calea visului tau? Cum construiești tunelul care te duce în partea opusă a muntelui acolo unde visul devine realitate?
Prin ambiție,tenacitate și…prieteni.
Da, pentru a sparge acei bolovani cât un munte ai nevoie de ajutor. De oameni care să pună la rândul lor mâna pe tarnacoap, să asude alături de tine, să strige uneori hei-rup la unison. Să râdă, să plângă, să te certe și să te sprijine atunci când îți sleiesc puterile.
Da, visurile sunt ale tale. Harta drumului de parcurs până acolo îți apaține. Munca cea mai grea și mai afurisită o vei purta în spate până ajungi să te bucuri de realizare. Dar bolovanii nu vor putea fi urniți din calea ta, decât având un ajutor.
De aceea cred că orice vis poate deveni realitate prin ambiție, muncă, multă muncă și ajutorul prietenilor potriviți.
Violeta Balan 