Oglinda

Azi, într-un magazin de haine am văzut un băiețel tare simpatic. Blond, cu ochii mari, cu o hăinuță subțire pe el, cu vârsta de 5-6 ani.
I-am spus simpatic dar nu din cauza înfățișării. Băiatul stătea pe un taburet în fața unei oglinzi mari. Nu era nici un adult lângă el și nu părea interesat de haine. În schimb era fascinat de imaginea lui în oglindă. Cu spatele drept și mâinile pe genunchi își studia fața. Nu era străin de o oglindă, dar îi plăcea să se privească. Se uita la ochii lui mari, apoi înclina ușor capul. Schimbarea unghiului însemna o altă imagine. Apoi închidea un ochi și se privea cu cel deschis. Ridica fruntea și țuguia buzele. Nu se strâmba. Nu-l amuza nimic din atitudinea lui în fața oglinzii. Se privea doar cu seriozitate și interes. Uitându-mă la el mi-am imaginat un actor în devenire care își studiază mimica pentru un rol. Copilul din fața mea se studia singur. ” Discuta” el cu acel el din oglindă.
Am stat câteva minute să-l privesc și probabil aș fi făcut-o mai mult, dar un simț aparte i-a ”șoptit” copilului că este privit. S-a întors spre mine și s-a ridicat. I-am zâmbit așa cum numai un adult o poate face amintindu-și de inocența și lecțiile copilăriei.
Apoi m-am întors spre mâna de oameni din magazin și privindu-i cum studiază hainele, cum aleg și pipăie țesăturile, m-am întrebat: câți dintre ei și-au analizat mimica și gesturile în oglindă?
Zilnic ne uităm în cel puțin o oglindă: acasă, pe hol, în lift, la serviciu, în magazine,sau transformăm vitrinele pe lângă care trecem în oglinzi temporare. Dar o facem doar preț de câteva secunde sau câteva minute pentru a admira/ aproba/respinge o îmbracăminte, o culoare de păr, o pereche de pantofi, o pălărie.
V-ați uitat vreodată în oglindă când plângeți? Sau când râdeți? Sau când oboseala atârnă ca un bolovan de picioare? S-ar putea să aveți surpriza de a nu vă recunoaște fața în toate ipostazele de sus.
Poate povestea cu…”Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” este vinovată că privim oglinda doar ca locul nostru magic de admirat?
Dacă ne gandim la origini, primele oglinzi datează de aproximativ 5000 de ani, având ca și centru de expansiune Egiptul și China.
De 5000 de ani oglinda arată chipul omului. Wow! Oare nu este timpul ca și omul să arate chipurile lui, oglinzii?
frog-1498909_1280

Reclame

Drogul meu de zi cu zi

Mare belea și schimbarea asta de oră. După ce că mă trezeam cu noaptea în cap să merg la job (la 6,50 trebuie să fiu la birou), acum s-a mai dat și ceasul cu o oră în urmă, parcă în ciuda celor care deschid ochii dis-de-dimineață. Odată, rostul schimbării era justificat prin reducerea consumului de energie electrică. Acum…habar n-am cum se mai justifică. Cert este că se păstrează…ca în povestea cu tava mică. Aia în care soția taie carnea în două și o înghesuie într-o tavă mică pentru că așa a văzut la mama acasă. Când mama este întrebată de ce face așa și nu pune tot într-o tavă mare, răspunsul vine cu tărie: ”Așa se face. Așa facea și mama mea.” Dacă ai norocul să o găsești pe bunica în viață, întrebă de curiozitate de ce taie carnea pentru a încăpea într-o tavă mică. Răspunsul te va surprinde cu siguranță: ” Pentru că dragul meu nepot, când găteam eu cu n-șpe ani în urmă, nu se găseau tăvi mari, dar mai ales pentru că era sărăcie maică și dintr-o bucată de carne trebuia să mâncăm zile la rând.”
Deci, cu ochii lipiți de somn, după ce m-am învărtit ca un titirez fără țumburuș ( a se citi haotic), am plecat la muncă cu sentimentul vag că sigur am uitat ceva. Afară pe un frig de 4 grade, eu cu o geacă subțire, că doar am trecut la ora de vară. Ajung la birou zgribulită, bodogănind proasta inspirație de a nu mă îmbrăca mai gros și mă reped la cafea. Lipsa cafelei este o problemă existențială. Nu pot deschide ochii fără ea. Mai grav este că nu pot deschide nici mintea, de parcă cafeaua este comutatorul ca să treacă pe sistemul on.
După prima ceașcă nu mai este așa grav că s-a dat ceasul cu o oră în urmă. Parcă încep să-mi văd mai bine colegii, să se fixeze imaginea pe monitoare, să nu se mai amestece culorile.
E clar că această băutură este un drog. Necesar mie, aș adăuga încet, pentru că acum un an medicul cardiolog mi-a șoptit cu un zâmbet larg pe sub mustața-i neagră: ” Mai răruț cu cafeaua. Mai puțină și mai slabă.”
Parcă mă văd iar cum am înclinat capul cuminte, cum am promis din ochi că așa voi face, cum am ieșit pe ușa cabinetului decisă să-l ascult. Dar după 2 zile adulmec și beau încet, plimbând licoarea prin gură, o cafea Starbuck după care sunt înebunită.
Am ajuns acasă obosită, flămândă și cu gîndul tot la cafea. Așa aș mai bea încă o ceșcuță mică cu lapte eventual și cu un moț de frișcă. Pentru că așa bună cafea cum face Cristi, nu beau decât la Starbuck. Însă, măria sa frica, mă împunge cu degetul ascuțit și strigă…” Ajunge, că apoi îți dau bătăti de cap la urgențe, la spital, pentru că nu mă asculți.”
Înghit în sec și îi fur mingea cățelului. Asta-i semnalul de joacă. El latră să i-o dau, eu o ascund, el o cauta, eu o arunc, el o aduce, dar nu mi-o da. La fel pățesc și cu cafeaua. O miros, o beau odată, apoi conștiința mi-o fură, mi-o arată din când în când dar nu mi-o dă.
Când Cineva acolo sus a creat cafeaua, sigur a făcut-o cu un scop. Eu și alții ca mine suntem parte a motivului. 🙂
coffee-563800_1280

Despre sfaturile de a-ți urma visurile

Am în bibliotecă o colecție considerabilă de cărți motivaționale, cumpărate după ureche, din bibliografia unor autori pe care i-am devorat cu nesaț, sau din scurte recomandări.
După fiecare carte citită, te cuprinde o euforie de om mare și atotștiutor, pregătit să ridice cu o mână munții, să mute apele ce stau în cale, să dărâme ziduri și să sape tuneluri. Totul pentru a ajunge cât mai repede la îndeplinirea visurilor.
Dar realitatea nu este așa. Nu ajungi acolo doar dacă visezi, nu poți săpa un tunel doar în imaginație. Trebuie musai să pui mâna pe tarnacop, să transpiri până la leșin, opintindu-te din greu cu fiecare pietricică care scrijelește fierul dur al târnăcopului. Și dacă ai săpat 1 metru și relizezi că este prea greu, începe descurajarea. Dacă nu te lași pradă ei, descurajării, mai sapi un pic, mai dai la o parte o mână de pământ. Te chinui cu o piatra, două…însă ajungi la bolovanii cei mari și atunci trebuie să te oprești. Mintea și ambiția îți cer să mergi mai departe. Visul tău, este acolo, după ce ieși din tunel. Dar pietrele astea mari, bolovanii duri și inacesibili îți stau în cale. Dacă renunți, vei avea întotdeauna sentimentul neîmplinirii. Senzația aia stupidă și perfidă că nu ai făcut tot ce trebuia pentru visul tău.
Dar bolovanii sunt mari, unii chiar mai mari decât îi poate vedea imaginația ta. Cum urnești un munte bolovan? Cum îl miști din calea visului tau? Cum construiești tunelul care te duce în partea opusă a muntelui acolo unde visul devine realitate?
Prin ambiție,tenacitate și…prieteni.
Da, pentru a sparge acei bolovani cât un munte ai nevoie de ajutor. De oameni care să pună la rândul lor mâna pe tarnacoap, să asude alături de tine, să strige uneori hei-rup la unison. Să râdă, să plângă, să te certe și să te sprijine atunci când îți sleiesc puterile.
Da, visurile sunt ale tale. Harta drumului de parcurs până acolo îți apaține. Munca cea mai grea și mai afurisită o vei purta în spate până ajungi să te bucuri de realizare. Dar bolovanii nu vor putea fi urniți din calea ta, decât având un ajutor.
De aceea cred că orice vis poate deveni realitate prin ambiție, muncă, multă muncă și ajutorul prietenilor potriviți.
climbing-to-the-top-2125149_1280

O poveste din viața reală

Povestea , pe care am transpus-o în cuvintele unei cărți, are la bază un tablou real. Mulți oameni au spus ca se regăsesc.  Unora le pasă de sufletul lor pereche, alții zâmbesc ironic gândindu-se că este doar o fantezie.

Dar, atunci când pierzi pe cineva drag, care uneori trece din când în când pe lângă tine pe stradă, ignorându-te sau zâmbind de la distanță, când visurile, planurile, emoțiile, s-au spulberat, iar sufletul s-a spart în zeci de cioburi, fantezia amară se transformă în realitate. O realitate în care tu, un simplu om, încerci să-ți aduni micile  bucăți de suflet, să le lipești cu ce găsești în inima distrusă, să respiri ca și cum ești într-o zi normală, să pășești căutând bruma de demnitate ce ți-a fost răpită, să nu te lași asaltat de avalanșa de întrebări, pentru care oricum nu ai raspuns.

Durerea, cu timpul se va estompa. Nu va trece în totalitate niciodată, dar, dacă ai încredere în tine,  vei cunoaște posesorul sufletului pereche care îți este destinat.

Povestea va apare într-o carte, curând și sper să se bucure de interesul vostru.

Prima parte o puteți citi aici: Suflete-pereche partea a-I-a

Povesti de viată

Există suflete pereche?

Acest articol va fi puțin neobișnuit. Pentru că voi apela la o rugăminte.

Cu ceva timp în urmă am terminat de scris  cartea, Există suflete pereche. Dacă cele dinainte au avut o baza reala pe care s-au construit povești fantastice, ultima este inspirată din realitate. Din lumea noastră crudă în care uneori iubirea se pierde, iar durerea se cuibărește în cotloane adânci.

Rugămintea este adresată celor care pot răpi din timpul lor prețios câteva clipe pentru a citi. Voi publica aici un fragment. Și dacă voi credeți că această poveste își are locul printre cele din lumea noastră dureros de reală uneori, voi continua să caut o editură pentru publicarea ei. Nu neg că sunt dezamăgită. Cartea a fost trimisă la câteva edituri. De această dată m-am limitat numai la câteva, dar unele nici măcar nu au răspuns, o alta a ținut să precizeze că, deși cartea este extrem de interesantă, ei nu publică autori români.

Mai există și editurile unde poți publica prin finanțare proprie. Și suma nu este deloc una modică.

De aceea vă las pe voi, cei care mă urmăriți sau ați citit ce am scris până acum să decideți dacă vă doriți această carte. Dacă da, poate vom convinge editurile să se aplece și asupra oamenilor de lângă ei.

Vă mulțumesc.

Link fragment Există suflete pereche

 

Puterea exemplului

La început au fost prințesele. Din poveștile scrise, din desenele animate sau din micile scenete puse în practică de doamna educatoare. Și-mi doream să fiu precum ele: diafană, frumoasă, elegantă. De aceea îmi făceam rochii din cearceafurile mamei și mă ascundeam cât puteam de ochii ei. Dar clipa în care mă descoperea se finaliza întotdeauna cu: ”Ai să-mi rupi lenjeria de pat și vezi tu atunci”.

Apoi, odată cu adăugarea a câțiva ani, am schimbat prințesele pe oameni reali. L-am ales pe cel mai apropiat și am deschis ochii să-l privesc. Am văzut o soră mult mai mare, dar elegantă, cu rochii frumoase, cu un machiaj discret, mereu pe tocuri și cu părul aranjat conform modei vremurilor. Și într-o zi, m-am urcat pe tocurile ei fără să-mi pese că abia acopeream jumătate din talpa pantofului, am luat o rochie pe care am pus ochii cu mult timp în urmă, am strâns-o în talie cu un cordon, pentru că riscam să se scurgă de pe mine, mi-am umflat părul așa cum am văzut la idolul momentului și am plecat să mă plimb. Pe holul casei, că nu îndrăzneam să ies afară. Zgomotul tocurilor înfundat în mocheta de pe hol, îmi crea însă impresia că sunt om mare. Pentru că așa merg oamenii mari: cu capul sus, drepți, pe tocuri, eleganți și încrezători.

Intr-un an, mi-am făcut un catalog. Am liniat, am scris cu majuscule numele colegilor, am realizat și rubricile pentru disciplinele școlare și m-am așezat la biroul camerei mele.

” Dragi copii, să începem lecția.”

Și după aceste cuvinte , începeam să predau”.  Clasa mea era formată din păpuși , perne, ursuleții. Dar lecția se desfășura exact ca în clasa în care învățam eu. Dacă vorbeam calm și mângâiam o păpușă, era pentru că în acea zi doamna învățătoare ne-a zâmbit, ne-a mângâiat și ne-a iubit. Erau însă și zile în care păpușile stăteau cu palmele întinse pregătite să-și primească pedeapsa. O linie lungă din lemn, semăna întru-câtva cu instrumentul de corectare comportamentală a învățătoarei, biciuia aerul, căzând cu un zgomot sec pe mâna nemișcată a ”elevilor” indisciplinați. Furia mea era reală, dar lacrimile copiilor lipseau.

A venit rândul profesorilor de liceu, care au contribuit și ei la mica lume a exemplelor. Profesoara de engleză, a devenit idolul majorității fetelor. Și pentru a nu o dezamăgi, învățam. Ne întreceam în fraze și propoziții cât mai întortochiate și mai complicate doar ca să o impresionăm. Și nimic nu mai conta când ne zâmbea felicitându-ne pentru modul în care purtam o conversație în limba engleză.

Și astfel, încet, de-a lungul unei existențe alegem unul, două sau chiar mai multe exemple de viață.

Iar apoi, devenim noi înșine exemple. O grimasă a fiului meu mi-a amintit de un moment trecut în care eu am avut aceeași expresie. Poate a copiat-o inconștient, dar la momentul potrivit a apărut. Și nu mi-a plăcut.  De aceea cuvintele lui Mahatma Ghandi ” Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, are acum, odată cu trecerea anilor, o semnificație aparte.

Puterea exemplului cântărește greu. Uneori chiar mai greu decât cuvintele. Iar pentru a clădi o lume mai bună, liniștită, frumoasă, avem nevoie de exemple pe măsură. Dar cum noi suntem cei care populăm țara exemplelor, unde este necesară schimbarea?

Articol publicat in revista Seniorii Tulceni, iulie 2016

Tata și cărțile

 

Fiecare carte pe care o scriu îmi amintește de tata. Pentru că a fost primul meu cititor, critic și îndrumător. Îmi spunea. ” Scrie fata lui tata. Scrie, că tu legi cuvintele așa de frumos…”. Iar aprecierea venea de la un om dur, militar, cu ani de carieră în spate, pentru care cuvintele însemnau propoziții cu ordine.

Am scris, am visat, am tipărit, iar acum mă cufund în lumea poveștilor de viață.

Tata nu mai este demult lângă mine. Mi-aș fi dorit să-l am aproape la editarea cărților „A doua realitate”, pentru că în ultimii lui ani de viață, devenise interesat și înțelegător față de existența energetică a corpului uman. Mi-aș fi dorit să fie lângă mine, iar zâmbetul lui să-mi dea curajul de a vorbi la lansarea cărții „Al 8-lea kreisset” la Gaudeamus.

Mi-aș fi dorit să-i pun în mână, când va fi gata, noua carte „Suflete pereche” și să discutăm despre cum poate un om să facă față suferințelor, să meargă mai departe după trădări și umiliri.

Fizic nu se mai poate. Dar am convingerea, că de undeva din Universul măreț al sufletelor umane, el, tata, urmărește cum îi urmez îndemnul, cum scriu pentru că ador cuvintele, cum învăț să spun povești lăcrimând alături de oameni și suferințele lor.

Cartea Al 8-lea kreisset (editie tipărită) – poate fi comandată și pe acest blog.

Pe  email comandaocarte@yahoo.com, trimiteti adresa unde doriti sa fie expediata cartea, numarul de exemplare. In cel mai scurt timp va voi contacta pentru a confirma comanda .

 

IMG_7708-1

Dacă doriți să citiți pe calculator/ tabletă/ mobil/ eReader, ediția ebook a cărții Al 8-lea kreisset se găsește pe Amazon pe link-ul http://amzn.to/1Hzhmap

Ce este Al  8-lea kreisset? Puteți afla aici.

A doua realitate , triptic de 3 volume, nu mai este disponibilă în ediție tipărită. De aceea puteți citi primul volum (gratuit) aici

Al 2-lea si cel de-al 3-lea volum pot fi citite pe calculator/tableta/telefon eReader de pe Amazon pe link-urile urmatoare:

Volumul 1- Lumea mea – link http://amzn.to/1qoq1YM

Volumul 2 – Lumea lui Ral – link http://amzn.to/1tIfBQG

Volumul 3 – Secretul – link http://amzn.to/1lFd0Fw

De ce A doua realitate?  Pentru că este dincolo de realitatea noastră fizică, este lumea energiilor și a nivelurilor energetice, este puterea necunoscută oamenilor de a-și transforma viața în bine. Cateva impresii aici.

A doua realitate-vol 2-2

Dacă vă place limba engleză, puteți citi primul volum din A doua realitate (AnOther Reality – My world) pe calculator/tableta/eReader/ mobil, iar link-ul este http://amzn.to/1jhf7yI

Sunt discromat şi sunt şofer

interlocutor: chiar crezi că merită maşina atâta efort ? eu: nu maşina, ci libertatea

Bibliocarti

Hrănește-te cu lectură!

pseudoblogul

"Writing is something you do alone. Its a profession for introverts who want to tell you a story but don't want to make eye contact while doing it." - John Green

PLĂSMUIRI

Lumea este aşa cum ţi-o imaginezi...

Tolsto

Blogul meu, de mine însumi

Violeta Balan

De la o zi la alta

Comunitatea poveștilor de viață

Pentru că fiecare poveste a fost trăită de cineva, pentru că toate drumurile noastre sunt presărate cu povești iar undeva, pentru toate poveștile există un final. Trimiteți poveștile voastre de viață pe adresa de email povestideviata_ro@yahoo.ro .

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Lecturi de mamica

recenzii carti, timp liber, dezvoltare personala, parenting

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

%d blogeri au apreciat asta: