Fragmente din cărți – 2. Al 8-lea kreisset

Fiind un Nou An (2014), m-am gândit să fac câteva schimbări pe blogul pe care-l am de câțiva ani. Și o primă schimbare constă în publicarea unor fragmente din cărțile mele. Aceste fragmente le voi actualiza periodic (intenționez să public un fragment pe lună).

AL 8-LEA KREISSET 

Despre ce este vorba?

Al 8-lea Kreisset este un ținut din România. Este cea de-a 8-a regiune din lume care se alătură noului stat NOM (Noua Ordine Mondială), format din zone pe care diferite țări, aflate în pragul falimentului datorită crizei economice, au ales să le vândă. Aflată în aceeași situație, România, decide și ea să vândă teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, în speranța unei salvări economice. Oamenii din Kreiss-ul 8 se trezesc dintr-o dată într-o altă lume. O lume în care copiilor le sunt testate capacitățile intelectuale, în care adulții muncesc enorm de mult,în care comunicarea este permisă doar celor care fac parte din conducerea ținutului. Li se promite un viitor luminos construit pe un prezent întunecat. Alesia, eroina principală, aparent, este favorizată de soartă datorită frumuseții, fiind aleasă să reprezinte Kreiss-ul 8 în fața întregii lumi. Dar echilibrul ei este zdruncinat datorită despărțirii brutale de fratele Victor și iubitul Andrei. Deși încearcă să se opună prin toate mijloacele acestei lumi
care schimbă imagini și mentalități, va avea surpriza să descopere că uneori dragostea nu este suficientă.
Vasile Mihalache spunea ” Al 8-lea kreisset este un roman în care primează distopia, dar nu o distopie așa cum ne-am aștepta, ci despre o lume posibilă chiar de mâine. ”

 

Iar dacă doriți să vedeți ce se mai întâmplă găsiți cartea în format print la librăria Librarie. net- Categorie Best-seller –  http://bit.ly/1e2IcMN sau pe Amazon (tot în limba română)- http://amzn.to/1eubCBY

Pentru iubitorii de literatură, cel de-al doilea fragment din romanul AL 8-lea kreisset, publicat în anul 2012 la Editura Tracus Arte.

Fragment 2

––––––

Adevărata surpriză avea să vină  în momentul în care am început testele chimice.

Substanța cu miros suav de trandafiri devine letală în combinație cu un acid  la o concentrație foarte mică.

Am completat fișele de laborator, am sigilat la loc sticluțele și le-am expediat în ambalajele lor sigure în țara de unde au venit.

Și am făcut totul în viteza cea mai mare, alungând din minte întrebările insistente despre necesitatea unei substanțe precum cea testată, despre plasturele ciudat, despre moralitate și consecințe. În alte împrejurări poate aș fi făcut săpături, aș fi bătut la ușa directorului companiei pentru a cere explicații. Dar mai aveam o zi până la petrecere și am considerat că ea, întâlnirea cu Profesorul Pompilian avea prioritate. Omul acestea are fascinația unui magnet.

Ziua petrecerii a sosit foarte repede. Duminică, 13 noiembrie, la ora 8 mă aflam deja la Bulevard secondând-o pe Andreea.

Invitații au început să sosească cu o oră mai devreme, ocupându-și grăbiți locurile. În fața scenei improvizate se aflau mesele rezervate elitei orașului, locul fiind indicat prin minusculele cărți de vizită din fața scaunelor, în timp ce alte mese sunt rezervate invitaților de la București.

Încet, sala începe să se umple, printre cei sosiți recunoscând colegi de-ai mei, doctori, sau asistente de la spital, profesori de renume din oraș. Una din mesele rezervate are cărți de vizită pentru directorul companiei unde lucrez iar unul dintre vecini este directorul spitalului.

Aproape de deschiderea petrecerii au sosit și invitații de la București. Au venit cu mașinile proprii, afișând o ținută sobră dar mândră spre infatuarea de capitală.

Trei bărbați și două femei, trecuți de prima tinerețe, unii chiar spre sfârșitul celei de-a doua și-au ocupat locurile la mesele din primul rând privind într-un fel ciudat în jur. Parcă încercau să-și ascundă curiozitatea în spatele unei măști rigide și impenetrabile. Le știam numele pentru că am comandat cărțile de vizită și mai știam că fac parte din conducerea Grupului B de la București. Andreea a dezvăluit faptul că erau profesori universitari în diferite domenii.

Aș mai fi zăbovit la masa invitaților din capitală, dar cumva în vacarmul discuțiilor dintre invitați am avut impresia că aud soneria telefonului meu mobil. Mi-am cerut scuze și m-am îndreptat spre colțul opus al sălii, acolo unde mi-am lăsat geanta și haina groasă. Pe drum însă m-am întâlnit cu Andreea, ce avea deja în mâna dreaptă micul meu telefon alb.

Ecranul monitorului  afișa 5 apeluri nepreluate și toate de la Andrei. M-am simțit brusc descumpănită, intuind că nu va ajunge la lansare. Am sunat totuși în timp ce mă deplasam spre o zonă mai liniștită, ca să aud motivul din gura lui.

–  Iartă-mă, am început. E un adevărat vacarm aici și nu am auzit telefonul.

–  Mi-am imaginat. Voi ajunge un pic mai târziu… a intervenit ceva la spital. Cum te simți?

O întrebare nefirească, dar m-am gândit că își face griji pentru emoțiile mele.

– Agitată, dar… cred că în general bine.

–  Ai vorbit cu Victor? Are mobilul la el la școală?

Vocea lui Andrei ascundea un munte de neliniști și am încercat să nu intru în panică.

–   Am vorbit de dimineață… apoi nu am mai avut timp să sun. De ce? E ceva în neregulă?

I-am auzit respirația, i-am înțeles și ezitarea dar fără să știu motivul. Suficient însă ca să se declanșeze beculețul de alarmă. Cu el se întâmplă ceva.

–   Andrei, am spus încet dar apăsat, ce se întâmplă?

Din nou pauză, respirația sacadată și lipsa cuvintelor pe care le simțeam parcă blocate în spatele dinților strânși.

–   Andrei, mă sperii. Ce-i cu tine?

–   Ai grijă de tine și voi încerca să iau legătura cu Victor. Poate venim amândoi la petrecere. La revedere!

Liniștea din telefon îmi dădu fiori și am început să mă gândesc la următorul pas. Poate trebuia să plec imediat să mă duc la Victor la școală și împreună să ajungem la Andrei la spital. Cu el se întâmplă ceva și cu siguranță este foarte grav.

Decisă să abandonez totul, pentru a-mi vedea familia liniștită, am strâns telefonul în mână și m-am îndreptat spre garderobă.

Exact în acel moment ușa restaurantului se deschise brusc, profesorul Pompilian făcându-și apariția însoțit de un tânăr fermecător care nu putea fi decât Anan Flavin Durin.

Profesorul afișă eternul lui zâmbet fermecător în momentul în care dădu ochii cu mine, întinzându-mi mâna albă, lungă și fermă.

Am înțeles atunci că toate planurile mele de a fugi s-au năruit, pentru că ar fi însemnat să-mi smulg brațul din strânsoarea mâinilor lui, gest total nepoliticos. Am oftat ușor și resemnându-mă, i-am însoțit în sala plină până la refuz. Șoferul profesorului și încă două persoane au așezat pe o masă pregătită special lângă scenă pachete groase.

După ce puseră hainele în brațele șoferului, atât profesorul cât și prietenul lui s-au așezat la masa de pe postament, iar Andreea îi urmă în scurt timp. Profesorul schimbă câteva cuvinte cu cei ce se aflau la masă și apoi se ridică.

Prezența lui în picioare în fața întregii adunări a fost suficientă ca lumea să amuțească și să-i acorde atenția solicitată. Temându-mă să fac zgomot, m-am așezat pe scaun în colțul opus al mesei întrebându-mă totodată care-i misterul acestui bărbat în stare să subjuge un grup de oameni numai prin prezență.

–   Bună ziua. Vocea lui dură răsună în sală. Niciodată drumul de la București la T… nu mi s-a părut atât de lung. Poate și din cauza nerăbdării de a vedea în sfârșit pus în practică un proiect vechi.

Sorbi o gură de apă din paharul de cristal din fața lui (una din cerințele speciale), după care continuă degajat.

–    În această zi de 13 noiembrie 2015 lansăm un proiect la care Grupul nostru lucrează de ani de zile. Trebuie să vă spun că am fost unul dintre inițiatorii lui și nu întâmplător ați fost aleși din multitudinea de națiuni.

Și eu și cei din jur îl ascultam fascinați.

– O să încep prin a vă spune o poveste. Despre ce? se întrebă retoric. Despre viață, oameni, bogăție și putere, măreție și binențeles istorie pentru că rădăcinile poveștii se află implementate în timpuri străvechi. Istoria ne dezvăluie alternanța ciclurilor: ziua cu noaptea, vară cu iarnă, pace cu război sau progres economic cu criza economică. Istoria ne arată că perioadele de criză economică se succed la intervale de timp regulate, că etapa evoluție-involuție are un rol bine determinat. Nu cred că este nevoie să vă amintesc că ne aflăm în epoca crizei economice. E adevărat că România abia a ieșit dintr-o altă criză și nu a avut timp să se bucure de etapa evoluției, dar acesta este un alt factor determinant în alegere. În perioadele de criză, țările sărace nu supraviețuiesc decât dacă găsesc un sponsor generos: FMI, Banca Mondială, EU sau alte organisme… precum CLUBUL B.

Din nou o mică pauză pentru o înghițitură de apă, dar cum ochii lui fixau în continuare auditoriul, m-am întrebat dacă nu este totul calculat pentru a studia reacția oamenilor.

Inexplicabil, mi s-a făcut dintr-o dată frig, ca apoi să simt o teamă profundă până în adâncurile ființei mele. Discursul lui era ciudat… tocmai pentru că nu atingea nici un punct din cele existente pe pliant. Încotro dorea să ajungă?

Vocea profesorului răsună din nou în liniștea sălii, dar de această dată am sesizat o notă ironico-superioară.

–   CLUBUL B  s-a înființat cu mulți ani în urmă și pot să vă spun doar că membrii lui sunt cei mai bogați și mai influenți oameni de pe Pământ. România este o țară frumoasă, bogată, dar cu oameni limitați. Deși aveți, geografic vorbind, de toate, sunteți incapabili să administrați eficient aceste bogății. Ca dovadă faptul că din punct de vedere economico-financiar sunteți cu un picior în groapă. Și în atâția ani de criză v-ați epuizat și resursele ”prietenilor” FMI, Banca Mondială… etc. Nu vă mai acordă împrumuturi, pentru că nu le puteți plăti.

–  De ce vorbiți la persoana a  III-a?  strigă cineva din sală, spre surprinderea tuturor. Dumeavoastră nu sunteți român?

–   Ba da, răsună glasul apăsat al profesorului. Dar mai presus de toate sunt Maestru gradul 3 în CLUBUL B și noi ne considerăm apatrizi. Avem o lume întreagă la picioare, de ce să ne cramponăm de-o țară?

Întreaga sală se afundă într-o liniște nefirească, ca și cum oamenii au încetat să mai respire, împietriți de teribila destăinuire.

Toate simțurile mele anunțau pericol, deși nu știam despre ce este vorba sau în ce ar consta.

–   Să trec acum la scopul întrunirii noastre, spuse Pompilian și exact în acel moment cele două uși de intrare în restaurant se deschiseră larg, pentru a pătrunde o armată de oameni în combinezoane negre, cu căști fumurii pe cap și cu arme adevărate în mâini.

Inima mi s-a oprit pentru câteva secunde, timp în care mi s-au perindat prin cap cele mai atroce momente văzute în filme sau citite în cărți: atentat terorist, crimă organizată, masacru, răzbunare. M-am apucat cu mâinile de masă, respirând adânc, știind că trebuia să-mi revin. Apoi m-am gândit că poate scena face parte din spectacol. Poate oamenii în negru de pe margine care ne-au înconjurat, sunt doar niște actori ce joacă în piesa regizată de Pompilian.

Oamenii priveau în jurul lor la fel de șocați și de nedumeriți.

–  Vă rog să faceți liniște și vă voi lămuri toate necunoscutele, ceru dur Pompilian.

Încet, oarecum suspicioși, invitații se așezară așteptând. Eu însă am avut proasta inspirație să mă uit la Andreea și să văd zâmbetul de hienă ce adulmecă prada, superioritatea din priviri și grimasa de satisfacție la vederea fricii. Fața ei spunea tot. Nu era vorba de un spectacol. Am simțit broboanele reci de pe frunte, tremurul îngrijorător și crescând al corpului și deodată am știut. Urma să se întâmple ceva groaznic.

– Acum pot continua, începu el deplasându-se mai aproape de invitați. Dar de această dată era secondat de doi oameni în negru înarmați până în dinți.

–  România ne-a cerut de urgență un împrumut. Dar nimeni în această lume nu dă nimic fără a primi ceva în schimb.  Așa că în schimbul banilor care vă vor salva țara, v-am primit pe voi, tărâmul dintre Dunăre și Mare cu oamenii aferenți. Din această clipă, ținutul Dobrogea… nu mai există pe harta României.

Câțiva au încercat să vocifereze, dar Andreea se ridică în picioare și urlă cu toată puterea.

–  Liniște.

– Chiar în acest moment, continuă calm Pompilian, canalele de știri din țară și din lume transmit știrea groaznică despre epidemia care a izbucnit în județele T și C…, care se întinde cu repeziciune… Spun despre carantina impusă, închiderea granițelor și izolarea zonei.

Televizorul masiv de pe perete porni afișând unul dintre cele mai populare canale de știri. Pe ecran, prompterul prezenta știrea ca News, iar o reporteră intervieva un grup de medici despre consecințele bolii. Pe o altă jumătate de ecran, în studioul de știri, un militar susținea necesitatea raderii de pe suprafața pământului a zonei noastre.

Ceea ce simțeam în acel moment n-am putut asimila decât cu o izbitură puternică în piept fiind conștientă de rănile provocate, dar fără să simt durerea, ci doar o stare de frică intensă, de atrofiere a tuturor nervilor. Ca și cum privești la televizor un film de groază și repeți șocat asemeni unui papagal: Așa ceva nu se poate întâmpla. În nici un caz mie sau celor apropiați.

Și totuși se întâmplă.

5 gânduri despre „Fragmente din cărți – 2. Al 8-lea kreisset

  1. Pe alte meleaguri « Violeta Balan Ianuarie 26, 2011 la 6:02 pm Reply

    […] Galerie imagini Franta (Paris, Nantes, Saint-Nazaire) […]

  2. Grig Zlamparet Ianuarie 12, 2014 la 7:35 pm Reply

    Violeta, unde e zambetul, surasul tau? Bucurate ca scrii, ca poti sa scrii …Cred ca mi-ar placea sa pot citi tot ce ai scris .

    • violetabalan Ianuarie 12, 2014 la 8:14 pm Reply

      Sunt zile când zâmbesc, dar sunt și zile în care mi-am pierdut zâmbetul prin sertare prăfuite de amintiri. De aceea uneori articolele mele sunt vesele, iar altele au o notă de tristețe. Pentru că sunt încă multe întrebări la care nu am răspuns.
      Scrisul îmi oferă o modalitate de-a evada și de-a așterne pe hârtia virtuală gânduri și întâmplări.

  3. Adrian Topalu Februarie 22, 2014 la 8:08 pm Reply

    Daca-mi permiteti o parere: Dobrogea a fost vinduta, fiindca tara era saraca (dar majoritatea oamenilor politici, fosti si actuali, erau putrezi de bogati) Alesia ar fi trebuit sa-i infiga ciobul in gitul premierului sau presedintelui Romaniei, care se afla intr-o loja incadrata de cele ale lui Pompilian si Anan.
    ASA AR FI FOST MAI APROAPE DE REALITATE (de prima)

    • violetabalan Februarie 23, 2014 la 6:09 am Reply

      Ați citit cartea… E într-adevăr o surpriză plăcută. Sper că nu v-a dezamăgit. 🙂 Orice scenariu este posibil. Mai ales în zilele noastre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sunt discromat şi sunt şofer

interlocutor: chiar crezi că merită maşina atâta efort ? eu: nu maşina, ci libertatea

Bibliocarti

Hrănește-te cu lectură!

pseudoblogul

"Writing is something you do alone. Its a profession for introverts who want to tell you a story but don't want to make eye contact while doing it." - John Green

PLĂSMUIRI

Lumea este aşa cum ţi-o imaginezi...

Tolsto

Blogul meu, de mine însumi

Violeta Balan

De la o zi la alta

Comunitatea poveștilor de viață

Pentru că fiecare poveste a fost trăită de cineva, pentru că toate drumurile noastre sunt presărate cu povești iar undeva, pentru toate poveștile există un final. Trimiteți poveștile voastre de viață pe adresa de email povestideviata_ro@yahoo.ro .

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton