Pentru ca amintirile sunt

Am ajuns la Galati si incep sa curga amintirile. Parca vin dintr-o alta lume, dintr-o alta viata. Si partial asa este, pentru ca o parte din studentie mi-am petrecut-o in alte vremuri.
Ideea de student, prin anii 80 era un vis frumos la care aspirau foarte multi tineri. Wow… voi fi student intr-un oras mare, ma pregatesc pentru o meserie in care voi avea un statut.
Si pentru aceste idealuri simple, luptam pe branci, studiind cu sperante sa accedem pe bancile unei facultati. Insa locurile erau putine, facultatile limitate, asa ca ne inghesuiam cate 17 chiar 30 pe un loc. Iar atunci cand, dupa examenele de admitere, se afisau listele si vedeai ca ai intrat, efectiv se deschidea cerul. Pentru ca tu ai reusit iar munca  tenace nu a fost in zadar. Nu conteaza cum va fi, cat de greu va fi. Daca ai reusit sa intri certitudinea ca te vei descurca vine singura.
Si astfel s-au deschis portile unei noi existente. Una in care cursurile, seminariile, laboratoarele (fiind vorba de o facultate tehnica) erau obligatorii. In anul I, la cateva luni dupa incepere, mi-am luxat glezna. Medici de la spital mi-au pus piciorul in ghips, dar a trebuit sa justific fiecare ora pierduta de la scoala, sa cer colegilor sa-mi aduca cursurile.
Deci, in afara de stresul unui nou oras, a unui nou mediu , a cerintelor facultatii, a mai venit si „surpriza” medicala. Si pe atunci nu locuiam la camin. Eram in gazda la o femeie apriga si dura, care-si mutase tatal pe hol pentru a putea inchiria camere studentilor. :(
Timpul trece insa asa de repede… incat deodata ne-am trezit in mijlocul revolutiei. Iar tinerii mereu au fost cei care au cautat schimbarea si au cerut-o cu fiecare ocazie.
Chinga obligatiilor scolare a slabit, viata de student s-a modelat dupa noile vremuri de tranzitie si incertitudine. Azi eram convinsi ca X lucru este bun, maine insa ne puteam razgandi.
Ne-am trezit  deodata cu o libertate neobisnuita si cu un viitor incert. Se privatizau fabrici si uzine pe banda rulanta. Apoi unele s-au inchis. Costul vietii incepea sa creasca, proportional cu cerintele noastre adresate parintilor. Eram studenti, insa pe atunci inca mai aveam ideea ca scoala primeaza si ne vom angaja abia dupa ce primim diploma. Asa ca bietii parinti cotizau, pentru ca odraslele aveau nevoie de bani.
Viata mea de student a fost frumoasa.  Poate si pentru ca fiind o fire linistita nu am agreat plimbarile prin baruri, noptile pierdute prin restaurante sau cluburi (aflate in perioada de inceput ce-i drept). Am vazut insa multe spectacole de teatru, filme, m-am relaxat in parcurile destul de mari ale orasului si m-am gandit la viitor. 
Dar mai ales am iubit. Pentru ca sotul meu a fost (si este chiar si dupa atati ani) sprijinul de care am nevoie si alaturi de care am petrecut toate tranzitiile si cumpenele anilor tumultosi.
Acum, caminul de familisti in care am locuit este doar o darapanatura. Si e trist pentru ca in amintirile mele inca e plin de viata, cu tineri veseli si zgomotosi, cu petreceri ad-hoc, cu muzica tare si miros de mancare proaspat gatita pe fiecare palier.
Indiferent ce si cat s-a schimbat, de fiecare data cand voi reveni in acest oras, o sa-mi iau si valiza cu amintiri.  Pentru ca fiecare clipa a insemnat ceva. Un ceva care a consolidat drumul pe care ma aflu acum.
Oare pentru cati dintre voi, aceasta poveste pare cunoscuta? Ar trebui sa ne numim studentii de tranzitie, nu?

Ganduri de duminica insorita de vara

Stiti de ce imi place vara?
Pentru ca e ziua lunga si incepe la ore foarte matinale cu un rasarit de soare superb. Peste ape, mari, munti, soarele rasare zilnic, prezent la datorie indiferent de starea noastra. Ca-l vedem, sau nu, el e acolo sus si porneste in calatoria unei zile.
Si mereu ma gandesc ca noi oamenii, avem nevoie de atat de putine elemente ca sa fim fericiti. Ma uit prin casa cateodata si ma gandesc. Oare de ce am cheltuit atat de multi bani pe lucruri pe care le folosesc rar, unele chiar niciodata? Si nu e vorba numai de bani. Ma impiedic de ele, nu am loc.
Ei, asta e problema cu noi oamenii. Visam si facem tot posibilul sa avem unele lucruri care de fapt nu ne trebuie. De ce avem nevoie ca sa zambim, sa fim fericiti?
Acumulam o droaie de obiecte, unele spunem noi cu valoare sentimentala, insa inutile. Obiectele nu pot inlocui oamenii, iar sentimentele nu sunt legate de acestea. Poti iubi cu adevarat un scaun? Sau e doar un exercitiu de imaginatie, prin rememorarea cuiva care l-a folosit ani de zile? Mintea nu are nevoie de obiecte pentru a stoca imagini.
La nivel macro in natura totul este extrem de simplu. Si poate de aceea si extrem de frumos. Poate simplitatea se manifesta si la nivel micro, dar mintea noastra alambicata cauta legaturi acolo unde nu sunt si mistere acolo unde poate nu exista.
Oamenii simpli sunt frumosi. Pentru ca le lipseste poleiala falsa, ambiguitatea ideilor si falsitatea exprimarilor. De ce dorim sa fim altfel decat natura din care facem parte? Oare nu vedem ca natura ii iubeste si ii ajuta pe cei ce pastreaza legatura cu ea?
Avem o serie de datorii de indeplinit pe aceasta lume si toate ar trebui sa fie legate de faptul ca nu putem trai fara natura. O distrugem, vom muri odata cu ea. Natura nu ne pedepseste daca ne batem joc de ea. Nu are legi, judecatori, avocati. Pur si simplu moare. Iar atunci cand ea nu va mai exista, ce vom mai face cu inteligenta noastra pe care o laudam atat? Ne facem un soare artificial? Sau nascocim copaci care sa ne asigure umbra si racoare? Nu vom reusi niciodata sa fim egalii Mamei Naturi. Ne lipseste acel ceva care o face unica si de neclonat.
Asa, ca oameni buni, priviti rasaritul de soare de fiecare data cand aveti ocazia, iubiti plantele si animalele cu care coexistam, protejati natura, care ne-a inzestrat cu inteligenta necesara pentru a face acest lucru. Nu suntem superiori ei. In ierarhia universala, era nevoie si de cineva care sa se poata misca, gandi si proteja. S-a nimerit sa fim noi.

Mi-am luat copilul peste tot

Parintii mei m-au plimbat in fiecare vara, in perioada lor de concediu. Si pe aceea vreme week-end-ul era mini (doar ziua de duminica). Dar si asa, plecam la mare, in Delta, sau in padurile din imprejurimile orasului. Nu pentru a face gratare, sau a asculta muzica la maxim. Stateam pe o patura (scaune si masa de voiaj au cumparat mult mai tarziu, odata cu casuta (cort) pentru excursii.), sau ne plimbam prin imprejurimi. Nu exista primavara in care sa nu adunam ghiocei sau toporasi din padure. Si ma intorceam cu bocancii plini de noroi si cu bratele pline de flori. Era atunci un miros superb de primavara in toata casa.
Cred ca primind aceasta educatie, am dorit s-o duc mai departe. De la varsta de 1 an, cand medicul de familie ne-a recomandat o cura de sanatate pentru copil, am plecat cu baiatul in plimbari.
Imi amintesc si acum prima iesire in 3 la mare (Eforie Sud), cand, obositi dupa un drum cu o Dacie veche dar frumoasa, ne-am cazat si am decis sa ne odihnim putin, pentru ca soarele era prea fierbinte.
Ne-am trezit insa dupa o ora, in plansetele baiatului, care tragea disperat de usa sa plece, speriat ca nu e un loc cunoscut. ” Vreau acasa”, striga. L-am linistit si acesta a fost…inceputul.
Ne-am plimbat baiatul peste tot pe unde am fost. Am parcurs tara asta in lung si in lat, cu el alaturi, cazandu-ne atat la hoteluri cu multe stele, cat si la pensiuni turistice sau ferme agroturistice (” la tara” ar spune unii).
Am servit micul dejun, dejunul sau cina atat la restaurante, cat si in parcarile de pe sosele, in acele pit-stopuri (cum spunem noi) iar mancarea aflata in geanta frigorifica a fost extrem de buna.
Am locuit pentru cateva zile (exista odata un Han al Piratilor la Mamaia) la cort,  dar recunosc ca am renuntat la acest gen de cazare, pentru ca mi-a marcat copilaria.  Pe unde mergeam cu ai mei, aveam cortul in porbajag. Iar uneori mi-as fi dorit sa vad si eu cum e sa stai la un hotel. Pensiuni nu existau atunci.
Pentru ca l-am luat peste tot, i-am solicitat ajutorul. Am impartit bagajele, sarcinile, chiar micile treburi gospodaresti conform situatiei.
Iar toate aceste lucruri au contribuit la educatia lui de socializare. Faptul ca a cunoscut locuri si oameni noi, ca a asistat la situatii cand a trebuit sa luam decizii rapide, sa ne descurcam, l-a determinat sa vada lumea asa cum e ea si cu bune si cu rele. Sa inteleaga si sa accepte, atat luxul cat si modestia.
Daca un copil este tinut departe de activitatile parintilor, sau ferit de anumite lucruri si evenimente,  inevitabil va ajunge sa se confrunte cu ele in  viata si nu va avea experienta. Unii copii invata ca luxul este cel mai bun, iar saracia si modestia sunt lucruri care trebuie cel putin ignorate. Dar intr-o viata nu te poti inchide intr-un glob de sticla luxos, in care evenimentele sa nu te afecteze.  Fiind om automat esti parte dintr-o societate, care este asa cum o stim.
Lipsa de implicare a parintilor in educatia simpla, elementara a copiilor se resfrange asupra modului in care ei privesc lumea din jur. Si in care se va contura viitorul acestei natii.
Poate copilul meu nu-si aminteste prea bine, despre Alba-Iulia si cetate, dar stie ca acolo a vazut o statuie care l-a impresionat, precum si doi copii frumosi dar saracuti care cereau un colt de paine si carora le-a dat biscuitii pe care-i avea in mana.
Nu stie Clujul prea bine, dar acolo, la hotelul unde am stat, aveau un lift interior superb, din care se vedea o sera nemaipomenita.
De aceea cred ca parintii ar trebui sa implice copiii in activitatile de socializare, sa le arate lumea asa cum e ea, sa-i indrume sa inteleaga cum e viata si sa-i ajute sa aleaga calea care li se potriveste. Pentru ca intotdeauna succesul in viata, vine odata cu pasiunea. :)

M-am decis să părăsesc această lume pentru ca am dezamăgit-o

” M-am decis să părăsesc această lume pentru ca am dezamăgit-o”. Această frază am auzit-o azi dimineață într-un film american despre familie, procese, avocați și pedepse.

E una dintre cele mai cretine fraze pe care mintea umană le poate născoci, pentru că ea nu face decât să completeze ideea că societatea în care trăim este singura care are dreptul să ne judece.

Judecata societății are prioritate atunci când îi încalci legile (și vorbim de legile unui stat civilizat și uman).

Societatea e formată din oameni. Dacă ești diferit dar îi respecți legile, cu ce drept să te judece lumea din jur pentru că ești…tu?  Orice om este unic. Și tocmai această unicitate îl face fără pereche în lumea mare.

Ar trebui să învățăm să fim stăpâni pe judecata și sentimentele noastre, să spunem da atunci când simțim din tot sufletul, la fel cum să spunem nu, dacă nu ne pliem pe ceea ce ni se cere.

Ideea de a nu dezamăgi lumea e falsă. De ce ar conta atât de mult părerea celor din jur? Pentru că trăim între oameni și formăm o comunitate?

Acest lucru nu înseamnă îngrădirea minții, a conceptelor și a dreptului de a alege. Nu înseamnă să blamăm copii care au luat și note mici din diferite motive. Nu înseamnă să-i alungăm de lângă noi pe cei care gândesc altfel, sau care arată altfel sau care au avut neșansa de a avea acces la o altfel de educație.

Societatea nu e Dumnezeu. Societatea îmi poate spune mine ce trebuie să fac pentru a nu încălca drepturile și libertățile celui de lângă mine. Și dacă o fac are tot dreptul de a mă pedepsi. Dar dacă comportamentul meu nu lezează cu nimic comunitatea, atunci, societatea și implicit oamenii care o formează nu au dreptul să mă judece.

Această replică merge și mai departe. Oferă chiar soluția. Dacă sunt un diferit al societății trebuie să-mi curm zilele. Adică nu contează ce simt, cum mă simt, ce gândesc și de ce exist. Nu contează că nașterea fiecărui om este un miracol, că religiile blamează sinuciderea, că poate din ideile mele fanteziste se pot naște miracole. În fond nici nu contează că sunt om. Contează doar că trebuie să mă înregimentez la o lume care nu mă acceptă așa cum sunt și vrea să mă transforme într-un sclav. Mai lipsește să primesc doar un cip.

Astfel de replici abundă în filmele americane și cu siguranță au ceva psihologic. Aduce a închistare într-o lume în care societatea e regele iar restul supușii.

Parcă-i și aud pe unii: societatea a investit în tine. Nu ai dreptul să o dezamăgești. Serios? Ce a făcut societatea pentru a-mi descoperi vocația? M-a îndrumat pe drumul care duce spre succes? Mi-a oferit modele și repere? ( Și poate ar trebui să adaug că deja mă aflu pe terenul minat al României).

De aceea cred cu tărie că nici un om nu are dreptul să judece activitatea, viața și ideile altui om (repet, atâta timp cât nu-i este lezată existența). Din mintea rebelă s-au născut cele mai multe idei geniale. Scriitorii, actorii, pictorii, matematicienii, fizicienii, chimiștii sunt în general minți rebele. Pentru că nu poți simți, trăi, concepe și experimenta închis într-o cușcă. Printre gratii nu răzbate eventual decât un deget. Însă e legat de un corp, e supus unor nervi și unor mușchi coordonați din altă parte. Iar acea parte are nevoie de libertate.

Fiți voi înșivă și vă veți simți mult mai bine. Abia atunci veți căpăta puterea de a lupta pentru ceea ce credeți.

IMG_9800-2

Haosul din noi

Lumea în care trăim e în haos. Politic, militar, economic …uman.

Uman …aici e buba mare, pentru că nu putem face ordine în curte până nu ne punem în ordine lucrurile din casă. Până nu limpezim ideile și le separăm precum boabele de neghină.

Tendința actuală e de a fugi după bani și apoi cu ei, de a cumpăra. Orice. Trebuie nu trebuie, lasă să fie, pentru o utilizare imaginară. Această lipsă de organizare a vieții personale, poate fi o consecință a lumii în care trăim, dar dacă e și invers?

Dacă ignorând problemele cu care ne confruntăm, nu căutăm rezolvarea lor și generăm la rândul nostru haos? Ceea ce dăm aia primim. E ca un bumerang ce se întoarce asupra noastră cu toată puterea. Și apoi ne plângem. Că nu e bine așa, că de vină este X sau Y, că oamenii sunt răi și primim doar răutatea lor.

Ok, sunt de acord, dar tu, persoană , ce dăruiești celui de lângă tine? Și nu mă refer la cei apropiați. Mă gândesc la necunoscuții lângă care stai întâmplător, pe lângă care treci fără măcar a-i privi, cu care te intersectezi în magazine, autobuze, sau pur și simplu pe stradă. Ei primesc ceva? Un zâmbet cald și o privire fericită? Poți să îți maschezi propriile probleme, pentru a nu împovăra și pe alții și să zâmbești oricui? Povara ta nu ar fi mai ușoară dacă din cei 10 oameni cu care ai avut contact azi, 8 dintre ei ți-au zâmbit?

Un exemplu banal: cum începe ziua ta dacă vânzătorul te privește încruntat și-ți aruncă restul în silă pe tejghea? (Cu siguranță ți s-a întâmplat.)

Am asistat odată la o scenă care mi-a lăsat un gust amar. Era una din sesiunile de free hugs (îmbrățișări gratis), iar o doamnă, cu aere sus-puse, a refuzat oferta unei adolescente, dând din mână a lehamite și bolborosind o replică acidă. Tânăra s-a dat un pas înapoi, a ridicat din umeri și a plecat în căutarea unui om. Pentru că trebuie să fii om ca să accepți o îmbrățișare de la un necunoscut (mai ales în cadrul unei campanii deja cunoscute), să zâmbești privind în ochii plini de lumină a celui care nu te cunoaște și totuși vrea să te strângă în brațe.

Lumea e un haos, dar vina o purtăm noi. Suntem indiferenți, închistați în propriile probleme, egoiști în judecarea celorlalți, fricoși în a ne asuma răspunderi. În lumea noastră, așa ciudată cum e ea, gratis sunt doar câteva lucruri : iubirea necondiționată, zâmbetul și îmbrățișarea călduroasă. Dar dacă nu implică bani și nu aduc bani la rândul lor, le refuzăm, deși deja știm că ele valorează cât toate medicamentele lumii.

Chihlimbar 4-2

Ce facem cu restul de 90%?

Înțelegem doar 10%  cum funcționează creierul. De ce oare? Corpul uman să fie cel mai performant calculator? Toți It-iștii știu că un anumit procent din capacitatea hardului este folosit pentru sistemul de operare. Acele programe speciale fără de care cutiuțele noastre inteligente nu ar putea funcționa.

Analog, doar o valoare procentuală mică din capacitatea creierului uman este folosită pentru funcția de bază? Sistemele care întrețin viața se ” hrănesc” din procentul amintit mai sus? Iar restul pentru ce e? Nu cred că acel Creator misterios al ființei umane a dat greș când a creat un creier atât de mare.

Dacă aruncăm o privire în natură, vedem că totul are un rol bine definit. Nimic nu este întâmplător, iar evoluția sau involuția unei specii se face conform unei scheme definite.

Deci, nu cred că aceea parte nedescifrată din creierul nostru e doar de formă, pentru a umple o cutie craniană extrem de mare. Creatorul nu și-a luat de pomană măsuri de precauție pentru protejarea (lichid cranian, cutie, etc)  creierului nostru. Se pare că este componenta esențială a organismului uman.

Dar ce se întâmplă cu zonele încă învăluite în mister ( acel 90% neințeles încă de mintea umană)?

Poate constitui oare o bibliotecă virtuală a fiecăruia dintre noi? Tot ceea ce vedem, simțim, sau ne trece prin fața ochilor( chiar și fracțiuni de imagini), multitudinea de gânduri (bune sau rele), se înmagazinează oare pe acest ” hard” biologic?

Fiecare imagine pe care ochiul o percepe, odată cu clipirea (rol binecunoscut din punct de vedere anatomic) să fie de fapt acel click care înscrie ”poza” în creierul nostru? Iar atunci când avem nevoie de aceea imagine, biblioteca o caută între rafturile ei și ne-o livrează?

Câte miliarde de imagini înregistrează fiecare clipire a ochiului uman? Câte informații se ” ascund” în biblioteca la purtător a fiecărui individ?

Dar mai ales, care este rolul acestor informații? La ce servesc?

Intrebare

Femeile nu sunt de pe Venus și nici bărbații de pe Marte

Suntem cu toții de pe această planetă frumoasă, pe care uneori o ignorăm din cauza ego-uri-lor cameleonice. Da, dragilor, suntem, vrem nu vrem, împreună, creați de cineva cu un scop, pe care-l descoperim sau nu. Suntem aici de când lumea și deși uneori ne situăm în tabere adverse, mai depășim bariere și ademenim fluturii în stomac.

Cert este că unii fără alții nu putem trăi. Ne completăm, ne adulăm, ne privim în ochi și ne imaginăm un viitor.

Uitând de cele mai multe ori de prezent. Pentru că nu putem rămâne la fel de îndrăgostiți ca-n prima zi, dacă evităm să comunicăm. Într-o relație comunicarea e temelia construcției viitoare. Nu-i faci fundație, se va dărâma la primele furtuni mai puternice. Iar în jur furtunile sunt din ce în ce mai mari, perverse și nimicitoare.

Dacă pornim de la premisa că venim de pe planete diferite, nu ne vom înțelege niciodată. Misterul feminin? De ce nu ar exista și un mister masculin? De ce să nu descoperi comoara ascunsă în partenerul tău, să nu-l ajuți să-și înțeleagă eu-l și să-l călăuzești pe drumul cunoașterii tale?

Oh…suntem specii diferite, spun unii. Greșit. Suntem aceeași specie, numai că beneficiem de ambalaje diferite. În interior avem un suflet, o minte și un munte de sentimente care ne pot domina.

Comunicarea este cheia înțelepciunii într-un cuplu. Deschide toate ușile, chiar și pe cele mai ferecate.

Dați-mi un singur motiv pentru care nu ai discuta cu partenerul/partenera ta.

Pentru că nu te înțelege? Te-ai gândit că poate nu folosești cuvintele care să aibă drum până în inima lui/ei? Te-ai gândit că poate mediul din care provine s-a format pe alte criterii și ești obligat să-i descrii lumea ta ca să o înțeleagă? Te-ai gândit că poate răscrucea de drumuri e undeva la mijloc, iar calea pe care îl/o obligi să meargă nu i se potrivește? De ce silești un om să meargă cu picioarele goale pe un drum plin de hârtoape? Dă-i încălțările potrivite și te va urma oriunde.

Vă doriți acea eternitate pe care o visați la începutul căsniciei? Atunci trebuie să fiți conștient/ conștientă că vor fi bătălii în care veți câștiga dar și unele în care veți pierde. Poate termenul de bătălie în viața unui cuplu e puțin cam dur. Dar real. A accepta, a comunica, a căuta soluții pentru atenuarea conflictelor, a modela după inima și sufletul tău (fără a leza în vreun fel existența celui de lângă tine), e o artă.

Invoci lipsa timpului ca fiind scuza pentru a nu comunica?

Eu te acuz că nu-ți pasă. Pentru că nu e nevoie de ore întregi, nu e nevoie să renunți la ritualurile tale. Dacă vrei poți. Și mai cred că e lipsă de organizare care dacă se manifestă în relația de cuplu cu siguranță  e prezentă și în alte activități zilnice.

Dacă ai făcut un pas, ai acceptat ideea de cuplu, de ce te retragi? În acest caz fuga nu e sănătoasă. E o rezolvare pe moment, dar urmările te vor bântui întreaga viață.

Partenerul/Partenera nu corespunde așteptărilor.

Așteptările tale se bazează pe ce? Ce grade sau termene de comparație ai pentru a evalua un om? Evaluare estetică, de limbaj, de comportament?  Însă ți-ai pus vreodată întrebarea dacă tu te ridici la nivelul așteptărilor celor ce te înconjoară? Sau te acceptă așa cum ești, iar atunci când depășești granița, te trag de urechi prietenește și te sprijină să revii pe calea cea bună. Dacă ei pot, tu de ce nu poți?

Pentru că nu comunici. Pentru că într-un cuplu, uneori el sau ea au impresia de dețin puterea și atunci au dreptul doar de a cere. Nu și de a da.

Deci, noi nu suntem de pe Venus, iar voi nu veniți de pe Marte. Cândva, într-o altă viață poate am fost ceva prin alte galaxii, însă trecutul e problema lui, iar prezentul e problema noastră. Și a bărbaților și a femeilor. Pentru că altfel ne vom război în continuare, pentru ceva ce nu există.  :)

ADN

Regina Buburuza

E bine să laşi în urma ta şi altceva în afară de un schelete

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Lecturi de mamica

un blog despre sanatate, educatie, lectura, stil de viata sanatos

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,313 alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: