Despre o carte și un cățel

Cu ceva timp în urmă, pe FB mi-a atras atenția o postare cu un cățel. Flocos, mic, nebunatic, dar mai ales cu papion.

Cum iubesc animalele la nebunie, am început să urmăresc postările lui TIC. Încet, am descoperit că în spatele năstrușnicului Tic se află doi oameni: Laura și Andrei.

Tot urmărindu-l și spionându-l pe Tic, o postare de-a stăpânei mi-a atras atenția. Oferea o carte gratis celor care cred că pot scrie câteva cuvinte despre ea. I-am dat link-ul blogului meu și am lăsat-o să decidă. Peste câteva zile, la poștă, pe numele meu a sosit cartea Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini.

Domnul Tic este un cățel deosebit. În primul rând pentru că a găsit o fată plină de viață și idei, astfel încât să-l facă vedetă. Și e o adevărată stea,  are propria carte cu copertă cartonată și un scriitor la dispoziție. Mulți oameni au căței, dar câți scriu aventurile lor,  câți îi iubesc cu disperare încât să renunțe la propriile capricii pentru un …Tic?

Tic o are pe Laura și pe Andrei. Laura e fata cu grai dulce, care soarbe cu nesaț năzbâtiile năstrușnicului, care nu uită să pună în bagaje și un cadou pentru el, care deși pleacă și nu-l poate lua, îl simte și-l adoră necondiționat, care nu doarme, nu mănâncă dar mai ales nu cedează atunci când Tic se pierde. Scena regăsirii lor îți umple sufletul de candoare și iubire. Laura este fata care pleacă la plimbare cu Tic în coș, sau care aleargă printre copaci și frunze, printre anotimpuri și trăiri. Laura este fata care iese în pijama în fața blocului pentru că Tic are nevoile lui și are răbdare să-i arunce pietrele. Tic le adoră. Sunt jucăriile lui preferate.

” Domnul Tic a pierdut o piatră după pat, destul de adânc încât să nu o ajungă. Așa că s-a pus cu botul pe labe și așteaptă cuminte….Ce așteaptă, nu știu. Să leviteze până la el? ”

În jurul lui Tic, Laura a țesut povestea ei și a lui Andrei. Tic este partenerul lor, un suflet care le aduce bucurie, iar ei Laura și cu Andrei sunt tineri și frumoși.  ” El (Andrei) e în spiritul marilor plecări. Haidem, mergem acolo, dincolo, pe deal, ne întoarcem pe alt drum, dacă avem noroc ne și rătăcim….Dar numai alături de ea vrea, singur, capetele de lume își pierd sensul.”

Cartea Laurei Baban e plină de viață. Ea și cu cei din viața ei iubesc să trăiască. Iar în carte predomină senzația că se aude respirația lor , veselia răzbate printre pagini iar iubirea plutește printre cuvintele magice. Chiar și momentele triste, au partea lor de frumusețe. ” Când fața lumii e urâtă, mă revolt, niște amărâte de lacrimi se adună pe la tâmple și ies în stradă. ” Dar Tic este alături, aduce acea liniște și veselie pe care numai un companion o poate face. Parcă îl și aud ”Dă să le mușc pe viperele alea, ptiii, ce amare-s, ce negru le e sufletul. ”

Și v-am spus că Tic este vedetă. E făcut să i se ia interviuri la radio! Stă cuminte pe masa cu microfoane, stă cuminte la poze și se lasă iubit. Tic este o minune de cățel.

În carte descoperim iubirea, natura văzută prin ochii oamenilor care fac plimbări lungi cu bicicleta, dragostea pentru povești și munca lor pentru a ajunge la cititori. Andrei și Laura se completează perfect. Iar Tic este liantul.

Cartea Laurei Baban m-a făcut să râd așa cum nu am mai râs demult. Mi-a reamintit cât de frumoasă și simplă este viața, cum trăirile noastre pot însemna zâmbete, fericire chiar și printre lucrurile simple. Iar un cățel precum Tic, e o nestemată jucăușă care îți înseninează zilele. Și  sudează iubirea. De viață în primul rând.

Cartea aceasta, precum și volumul doi le găsiți aici: http://bit.ly/DomnulTic1si2.

Citiți-le și  îi veți iubi pe Tic, pe Laura și pe Andrei. Viața lor e descrisă în cuvinte simple, dar pline de candoarea iubirilor necondiționate.

Domnul Tic

 

 

Scenariu… sper fantezist

In contextul evenimentelor din ultima perioada (e vorba de cativa ani) se poate realiza un scenariu, care, sper din toata inima, sa fie doar al unui scriitor.
Acum cativa ani, SUA a atacat Irak-ul sub steagul ” democratiei si a drepturilor omului” fugarindu-l si apoi vanandu-l pe Sadam Husein. A urmat Primavara araba, cand o parte din statele implicate au dat jos conducatori si au trecut la revolutii si razboaie interne. Toate finantate tot de SUA , se sopteste pe dupa perdele. Pentru realizarea scopurilor, era nevoie de destabilizare, de haos si grupuri armate care sa realizeze acest lucru. Din nou, se sopteste ca grupurile au fost finantate de SUA. Dar la un moment dat, pare sa le fi scapat de sub control. Cum este cazul ISIS. Insa in scenariul meu, acest lucru este discutabil, pentru ca de fapt obiectivul SUA este altul. Si mult mai mare.  Destabilizarea zonelor, le-a permis un control indirect (sau direct?) prin finantari pentru armament.
Dar daca scopul principal este destabilizarea Europei?  Daca aceste grupari au ca tinta tarile care conduc Europa , care asigura motorul economiei eurpene si nu in ultimul rand acele tari care detin rezerve imporante de petrol? Cine detine petrol, conduce lumea.
Ce ar avea SUA de castigat de aici?
Suprematia pe plan mondial pe care, incet par sa o piarda. Rezervele lor de petrol s-au micsorat, iar acest lucru ii face sa piarda din putere.
Unde s-au indreptat grupurile de migranti?
Spre Franta, Anglia, Germania… tari care  constituie  motorul Europei economice.  O destabilizare aici ar duce la prabusirea tuturor statelor europene, la un haos economic, iar pana la un razboi de fapt ramane doar un pas.
Spre tarile nordice, care detin rezerve importante de petrol. Haosul aici, le-ar permite recastigarea statutului de lider mondial.
Intotdeauna SUA a fost vazuta ca un salvator. Si ce salvator mai bun ar avea Eurpoa, invadata de teroristi, decat un SUA modern, gata sa apere ” democratia”?
Asa cum am mai spus, istoria ne arata ca orice criza economica a fost urmata de un razboi. SUA are nevoie de un razboi pentru a-si reveni economic. Si pentru a-si recapatat statutul de lider.
Sper sa fie doar un simplu scenariu al unui scriitor cu imaginatie (:)), dar in lumea asta mare se intampla prea multe lucruri, care se leaga al naibii de bine.

De unde iubirea?

Aseară am fost în Piața civică a orașului. De fapt am fost și seara trecută, dar ieri mi-a permis timpul să stau mai mult. În jurul altarului construit în memoria celor arși  în clubul Colectiv erau adunați tineri. În grupuri răzlețe, așteptând parcă un semnal discret pentru a se încolona. Predominau tinerii, în timp ce oamenii mai în vârstă îi studiau de la distanță.

Se aprind încă lumânări, se ține un moment de reculegere și se face semnul crucii în speranța că sufletele celor plecați prea devreme și nedrept se vor odihni în pace, iar tragedia nu se va mai repeta.

O femeie de vârsta a doua s-a apropiat discret si m-a întrebat timid. ” Și în seara asta este miting? ” I-am privit zâmbetul și am citit în spatele lui speranța. Venise pregătită să participe.

Poate e revoluția tinerilor, a Facebook-ului cum a fost denumită, dar cu certitudine este și revoluția maturilor care au acumulat multe, prea multe nemulțumiri.  Tinerii au aripi, dar au învățat să-i ridice și pe cei căzuți, să le dea o mână de ajutor să meargă mai departe. Și mă întreb de unde au primit aceste lecții? Societatea oferită de noi este obtuză, egoistă și coruptă. Dar tinerii noștri sunt frumoși și buni. Tinerii noștri au omenia în sânge, dragostea în minte și speranța în aripi.

De aceea le pasă. Poate de aceea nu se gândesc să plece afară. Vor o țară a lor, care să-i iubească și să le ofere pace, liniște și respect. Nu se vor pribegi. Vor casa și familia lor în patria în care s-au născut.

Generația revoluției de la 1989 nu a avut răbdare să construiască. A preferat să plece pe alte meleaguri, răpuși de sărăcie și nevoi. Și poate amăgiți de mirosul banilor. Într-un fel au dezertat. Au părăsit familii, case și speranțe. Au bătut la porți străine, au muncit pentru alții și au sperat că cei de acasă se vor mulțumi cu banii trimiși. Dar dragostea? Generația care a urmat i-a simțit lipsa din plin.

Tinerii au înțeles că niciodată munții de bani nu vor înlocui dragostea. Că au nevoie de fericire aici, între hotarele unei țări frumoase, dar rânduită prost. Au simțit deznădejdea singurătății și nu vor să o perpetueze. Nu-și doresc aceeași viață pentru copiii lor. Nu vor să plece, să fie sclavi pe alte meleaguri și să tânjească amăgindu-se că va veni vremea întoarcerii.

Iar această dură lecție le-a dat curajul să lupte și le-a întărit iubirea. Au o țară. De ce s-o caute prin alte lumi?

Vă admir și vă iubesc, tineri frumoși!

Catre noua generatie

Dupa 3 zile de doliu national nu poti decat sa fii obosit.  Survine pe un fond al dezamagirilor, al neputintei pentru un sistem care a uitat sa lucreze pentru oameni.
Nu cunosc pe nimeni dintre cei afectati de incendiul din clubul Colectiv. Insa acest lucru nu a diminuat durerea si groaza ca in Romania anului 2015 se poate intampla asa ceva.
Baiatul meu merge in cluburi. Nu pentru a se distra. Pentru ca el singur,  la o varsta apropiata de majorat a decis sa faca din pasiune un job. De aceea, fiecare relatare din acel club al mortii m-a ingrozit. Se putea intampla oriunde. Se putea intampla oricui.  Si nu este corect.
Nu este corect sa mai acceptam incompetenta si lipsa de implicare civica.
Nu este corect sa acceptam zicala ” Fiecare si le stie pe ale lui!”
Nu este corect sa fugim dupa bani cu orice pret, indiferent de problemele ce pot aparea.
Nu este corect sa ascundem gunoiul sub pres, in speranta ca nu-l va vedea nimeni.
Nu este corect sa ne multumim cu franturi. Avem dreptul la viata si la apararea ei.
Nu este corect sa inchidem ochii in fata celor care se bat cu pumnul in piept ca fac legile si le respecta dupa cum vor.
Nu este corect sa speculam slabiciunile unora, sa le folosim si sa-i exploatam.
Nu este corect sa ne acceptam soarta intr-o lume nedreapta.
Noi, cei maturi la aceasta data, se pare ca am construit o societate stramba. Veniti din comunism, am preluat un capitalism subred si lipsit de valori. Ne-am pierdut cumva pe drum.
Dar voi, cei tineri, aveti dreptul sa intindenti mana si degetul aratator spre neregulile societatii. Sa scoateti raul din inima si sufletul oamenilor. Sa ne mustrati pentru greselile facute, sa ne aratati calea spre … acel lucru bine facut.
Voi puteti schimba totul. Va puteti crea tara pe care o doriti, in care  RESPECTUL  sa fie litera de lege. 
Daca noi, cei maturi, am uitat multe lucruri, atrageti-ne atentia. Luati-ne de maneca, smuciti-ne, mustrati-ne si chiar puteti sa ne certati.  Nu ne-am dorit ca lucrurile sa ajunga aici, dar nici nu ne-am implicat suficient ca sa le preintampinam.
A sosit vremea ca cei tineri sa-i invete ceva pe cei batrani. A sosit vremea, stimata generatie matura, sa ne plecam capul in fata tinerilor care au destul de multe sa ne invete, care au studiat in scoala vietii mult mai multe decat noi.

Traistuta cu amintiri

A fost odata ca niciodata, un timp inainte de anul 1989. Atunci lumea era alta, parca desprinsa dintr-o alta galaxie si o alta constelatie. In acel timp micul dejun consta in paine cu ceai, uneori unt, ou, sau lapte cu cacao. La pranz se servea carne doar duminica, in rest legumele dictau regimul alimentar. Si intotdeauna, la mesele luate in familie, tatal era primul servit. Ca o onoare si o recunoastere a femeii care purta un anumit respect barbatului. Asa era oranduita lumea aceea. Aveam o matusa la tara, care avea un singur defect: vorbea mult. Uneori de bine, alteori… Defectul asta i-a adus multe ciomege pe spinare din partea sotului. Tipa cat o tinea gura si fugea la vecini. Dimineata insa se intorcea acasa si o lua de la capat cu treburile gospodaresti. Iar eu, venita de la oras, o intrebam nedumerita. „Tanti de ce stai cu el? De ce nu divortezi?” Iar ea facea ochii mari si se uita mirata la mine. ” Sa divortez? Si unde sa ma duc fata mea? La noi nu s-a mai pomenit asa ceva. Trebuie doar sa invat sa-mi tin gura cand e beat.” Insa nu a facut-o niciodata iar sotul ei era mai mereu beat.

In acele vremuri racelile se tratau rareori cu medicamente. O simpla tuse ii dadea mamei de gandit si incepea tratamentul: ceai cald, apa calda cu sare in care sa-mi cufund picioarele. Iar mama ma indemna ” Pune picioarele in apa, asa calda cum e.” Insa nu era calda, era fiebinte, iar picioarele mele se inroseau si incepeau sa ma usture. Apoi urma frectia. Cu spirt si ulei. O mixtura cu care ma ungea pe spate si ma freca pana incepeam sa chicotesc. ” Stai potolita, imi spunea. Ai numai galetuse.” La inceput nu am priceput ce erau alea, dar apoi am inteles ca degetele ei desopereau galme pe care eu nu le simteam. Si daca a doua zi nu ma trezeam fresh, operatiile se repetau. Dar nu-mi aduc aminte ca racelile sa ma fi tintuit la pat  sau sa ma fi impiedicat sa merg la scoala.

Daca ma prindea vreo ploaie sau zapada, musai ajunsa acasa, trebuia sa schimb hainele. Nu conta daca erau ude sau nu. ” Oricum ai prins umezeala, spunea mama, ”

Durerile de cap (pentru ca am avut parte de migrene inca din adolescenta) nu se tratau cu medicamente. Abia  mult mai tarziu mi-a dat o pastila de  algocalmin si a fost un fel de „WOW. Exista un miracol la care durerile mele cedeaza?” Numai ca nu era miracol. Am inteles mai tarziu. Durerile se tratau cu cartofi si spirt. Mama curata un cartof de coaja, il taia feliute rotunde si-l aseza ordonat pe lungimea unui batic.  Il stropea cu spirt  apoi ma lega cu el pe frunte. Umblam asa ore intregi, iar uneori chiar adormeam cu ” tratamentul” pe cap. Dimineata uitam complet de durere.

La joaca mergeam in spatele blocului. Nu aveam topogane, masinute sau invartitori. Alea veneau in oras doar in zile de sarbatoare. Iar mie nu-mi placeau. Poate cuvantul balci sa fie vinovat, pentru ca mintea mea de copil l-a vazut ca pe ceva urat. Nu mi-a placut cum suna.  Ne jucam pe un pres asezat in iarba, cu papusi, seturi de bucatarie, jucarii de plus. Baietii aveau masinute, dar uneori le schimbau pe papusi. Baietii se jucau cu papusi si nu ni se parea ceva anormal. O vedeam ca pe o curiozitate a lor. Si noi ne jucam cu masinute. Unii aveau chiar papusi acasa. Si daca tot mi-am amintit de papusi, la nunta unei verisoare, parintii mi-au cumparat , ca sa le dau in dar, o papusa mare si frumoasa.  Atunci eu fiind inca in lumea povestilor, nu m-am gandit la rostul cadoului. Un copil, poate face cadouri doar din lumea lui. Dar o papusa pentru un adult, e amintirea inocentei, a copilariei ce s-a dus, dar si o punte de legatura cu lumea copiilor ce vor veni.

Uneori ma gandesc la o comparatie a celor doua lumi. dar nu pot s-o fac. Pentru ca in ambele am avut si am varste diferite. Copilaria am trait-o atunci si in felul ei a fost frumoasa. Lipsurile si grijile nu erau domeniul meu.  Discutiile parintilor nu ajungeau la urechile mele. Eram lasata sa cresc si sa descopar.

De aceea, la cererea unei persoane deosebite,  ” Povesteste-mi patru amintiri din copilarie” am deschis traistuta cu amintiri. Dar ele sunt mult mai multe, unele frumoase, altele mai putin placute, raportate la mintea de atunci. Ciudat este ca in discutia cu ea (acea persoana deosebita) mi-a venit in minte in primul rand , ceea ce mi-as fi dorit sa uit. De ce oare biblioteca mintii le-a accesat intai pe astea?

Despre responsabilitate

Te astepti ca un adolescent care a stat pana la 3 dimineata la o petrecere (si nu ca invitat, ca om al muncii, pentru ca exista si adolescenti pentru care pasiunea s-a transformat in munca) sa faca mofturi dimineata cand trebuie sa se scoale ca sa plece la un cerc al elevilor. Dar cand copilul -adolescent se trezeste singur, desi are inca ochii inchisi, fata somnoroasa si se misca precum un melc?
In acel moment m-am gandit la ideea de reponsabilitate si la modul in care unii parinti privesc acest lucru.  Am auzit de multe ori expresia ” Nu-l trimit la piata, ca are copilul de invatat!”. ” Nu l-am rugat sa ma ajute, pentru ca are teme de facut si asta e principala lui obligatie!”
Daca vorbim de obligatii, apoi parintii ar trebui sa stie ca una din obligatiile lor este sa-i invete pe copii ce-i responsabilitatea.
Ba sa-l trimiteti la piata, sa-l puneti sa va ajute, sa reparati, sa inventati lucruri impreuna. Un copil nu este un bibelou fragil, iar in viata, va trebui  cel putin odata,  sa mearga si singur la piata, sa priveasca in ochii oamenilor care vand, sa comunice cu ei.
Copilul meu si-a dorit un catelus. Am obiectat, pentru ca educatia primita imi spunea… caine la bloc? Nu se poate asa ceva. Lacrimile lui , dar mai ales promisiunea ” Mama, o sa am grija de el, o sa ma ocup eu de el.” , m-au induiosat  si am acceptat sa aduca un pui de catel de o luna.
Acel pui de catel, mic si neajutorat, plangea necontenit pe hol, in locul special amenajat. Dar, in momentul in care baiatul meu se aseza langa el pe paturica, tacea. Se facea ghemotoc si dormea linistit. Dupa doua nopti de nesomn, baiatul a luat decizia sa doarma cu el pe hol. Astfel, pentru o noapte, catelul s-a cuibarit langa baiat, iar baiatul a dormit sprijinit de perete. Ce am simtit eu ca mama? Ca mi se rupe sufletul, dar si ca sunt mandra ca baiatul meu incearca sa-si tina promisiunea. Catelul s-a linistit, iar in cea de-a doua noapte, baiatul mi-a spus ” Mama sunt si eu copil si vreau sa dorm!”
Binenteles ca mi-au dat lacrimile, dar i-am explicat ca ceea ce a facut denota o mare responsabilitate, pentru care l-am felicitat.  De atunci a dormit in patul lui iar catelul intre timp s-a facut mare .
Sunt situatii cand deciziile copiilor par a nu se plia pe modul nostru de a gandi, pe modul in care am fost noi adultii educati. Dar vremurile s-au schimbat, iar daca aplicam educatia veche, ne vom trezi ca primim reprosuri legate de modul in care percep ei realitatea. E uman si firesc ca noi parintii sa dorim sa ne protejam copiii. Dar e spre binele lor sa-i lasam cateodata sa se loveasca cu capul de pragul de sus, pentru a sti data viitoare ca trebuie sa-l plece.
A fi responsabil , cred ca ramane una dintre marile calitati umane.  Daca ea lipseste, atunci lumea noastra si a celor din jur se construieste pe minciuna, pe idei efemere si de moment. Exemplul personal, are si el un rol puternic in responsabilizarea copiilor. Nu faceti promisiuni pe care stiti din start ca nu le puteti indeplini. Orice copil vrea cate in luna si in stele, dar nu toti parintii le pot oferi. Daca voi mintiti, veti primi la randul vostru tot minciuni .
Sarcinile marunte date copiilor mici, contribuie la educarea lor. Se adauga la acel bagaj de formare, numit popular, dar atat de adevarat, cei 7 ani de acasa.
Nu va cocolositi copiii, pentru ca asta nu e dragoste. Dati-le cate ceva de facut si astfel vor invata sa infrunte  lumea de afara, nu numai cea din carti, sau de pe monitoarele calculatoarelor.

Marea in octombrie

Hotel Parc, Mamaia 10 octombrie.

Vremea e urâtă, plouă și e frig. Marea cea mare își vede în continuare de valurile ei înspumate, acoperindu-se vremelnic cu nori pufoși de ceață. Nisipul e umed, lipsit de strălucire și finețe. E doar o pastă lipiciasă și umedă.

Dar marea parcă se revoltă. Nu vrea să vină iarna, nu vrea să renunțe încă la amintirile verii călduroase și la spectacolele ei estivale. Preferă să lupte, să-și geamă durerea prin valuri uriașe. Însă revolta ei este în zadar. Nu are cine să o audă. Oamenii au fugit, părăsind totul. Au încuiat, sigilat și părărsit o lume care renaște doar vara. După fiecare colț te aștepți să apară o masă de oameni gălăgioși, să descoperi terase pline și să adulmeci mirosuri. Sau să auzi muzică.

Însă nu e așa, După fiecare colț urmează o nouă clădire abandonată, garduri vremelic sprijinite într-un stâlp, copaci ce se înconvoaie simțindu-se părăsiți, bănci pustii și lampadare lipsite de lumină.

Doar marea…cea mare plânge.

Tolsto

Cei mai frumoși ani

Violeta Balan

De la o zi la alta

Comunitatea poveștilor de viață

Pentru că fiecare poveste a fost trăită de cineva, pentru că toate drumurile noastre sunt presărate cu povești iar undeva, pentru toate poveștile există un final. Trimiteți poveștile voastre de viață pe adresa de email povestideviata_ro@yahoo.ro .

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Lecturi de mamica

un blog despre sanatate, educatie, lectura, stil de viata sanatos

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,423 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: