De ce in curtea vecinului e mai bine decat in a noastra?

Unul din sfaturile pe care le gasesti in multe carti motivationale este acela de a nu face comparatie intre tine si cei din jur. Poate  e un sambure de adevar dar cred ca evolutia in sine a avut loc tocmai datorita acestor comparatii.
Comparatia pe care o voi face are insa un alt nivel. E vorba de noi ca tara si unul din vecini. Ieri am fost in Ungaria pana la Debrecen. Recunosc ca am acceptat aceasta excursie cu mici strangeri de inima pentru ca acel „Nem tudom romano” pe care l-am primit cu ani in urma in propria tara a ramas in minte. Nu e normal sa clasifici o natiune dupa un singur criteriu sau eveniment. Insa o intamplare ca aceea  se intipareste bine in mintea unui copil, mai ales daca e obligat sa doarma intr-un cort pe o ploaie torentiala.
Si totusi ieri am plecat in Ungaria. 
A plouat tot drumul. Uneori usor, alteori torential. Ne-am intalnit cu cel putin 5 echipaje de politie ( aviz celor care se plang ca in Romania sunt stresati de numarul politistilor din trafic). Aproape toate masinile mergeau respectand limita de viteza.
Spun aproape deoarece doua masini, una de Bacau si una de Bihor se comportau exact la fel ca pe soselele din Romania.
Insa am ramas placut impesionata de cateva lucruri:
– Terenuri agricole cultivate si extrem de curate (fara balarii). In Romania , cel putin de la Brasov  spre Oradea m-au surprins campurile goale, pline de maracinii sau balarii. Odata, demult noi am invatat ca pe terenurile pe care nu se pot cultiva cereale se pun pomi fructiferi , vita de vie sau se folosesc pentru pasunat. Pacat ca ne place sa-i imbogatim pe altii si doar sa ne plangem ca-i vai de saracia noastra.
– Curatenie pe drumurile intre localitati.  In Romania de cele mai multe ori pe marginea soselelor isi fac veacul tone de ambalaje din plastic, hartie, cutii de bere sau alte deseuri. E o lipsa de educatie in cultura si civilizatia noastra. E o indiferenta care ne pune la un zid al inferioritatii fata de alte tari.
– Curatenie in localitati.  Am uneori senzatia ca in Romania s-a scos din Dex cuvantul gospodar, pentru ca altfel nu-mi explic de ce unele case si curti arata deplorabil. Si sa nu-mi trantiti replica cu… din cauza saraciei ca nu are nici o relevanta. A fi gospodar nu e egal cu a avea un portofel gras.
-Piste pentru biciclete pe campuri, alaturi de sosele, dintr-o localitate in alta.  Care e numarul pistelor pentru bicicleta in Romania? Iar intre localitati eu nu am vazut nici una.
– Debrecen un oras foarte aerisit.  Ungurii ori au facultati care pregatesc arhitecti buni, ori au un spirit si o vedere in spatiu altfel decat noi. Debrecen este un oras in care iti face placere sa te plimbi. Nu te impiedici pe trotuar de masini parcate aiurea. Nu am vazut tehnica aplicata la noi, aceea de a ingusta trotuarele pentru a mari soseaua. Intre blocuri exista spatiu de respirat. Nu simti deloc ca te sufoci intr-un asemenea oras. Muzeele au propriile spatii de parcare, iar ieri fiind o zi de sarbatoare, parcarea a fost gratuita .
– Nu am vazut marfa expusa afara.  Dupa ce am trecut granita  spre Romania pe la vama Bors mi-am amintit de spiritul balcanic. Un amalgam de produse variate expuse pe garduri, pe paleti, intre case, pe case si cred ca nu s-a gandit nimeni ca pot fi puse chiar pe case.
– Amabilitate. Ei aici era marea mea temere, mostenita din copilarie. Dar se pare ca nici ungurii din Ungaria nu sunt precum ungurii din Romania (cu siguranta nu e vorba de toti). La muzeul cu 3 picturi masive, o cladire stil vechi de o frumusete extraordinara ni s-a dat un ghid ce vorbea engleza pentru a explica si a ne indruma. Si nu faceam parte dintr-un grup organizat. La Mc Donalds, vanzatoarea, o tanara extrem de simpatica, ne-a preluat comanda tot in limba engleza, servindu-ne cu amabilitate.
Pe scurt… da, m-am uitat in curtea vecinului si mi-a placut al naibii de mult ce am vazut. Vrem in Europa si avem pretentia de a ne spune europeni. Dar comportamentul nostru e….altfel. Cate generatii trebuie sa treaca ca sa ne meritam numele de europeni?

De ce nu se predă modestia în școală?

Bună dimineața oameni frumoși!

Acesta este un articol pe care-l scriu dintr-un alt colț de țară: Băile Felix. Însă nu o să vorbesc despre acest centru balnear și SPA. Nu încă, pentru că trebuie să acumulez o serie de informații. În drum spre această zonă, am făcut un pit stop la Bușteni: locul meu de suflet după care tânjesc în fiecare clipă. Și cum zona castelului Cantacuzino mi se pare una dintre cele mai frumoase din Bușteni, am făcut o scurtă vizită. Aglomerație specifică lunii august când am impresia că toată România intră în vacanță. O expoziție Dali, destul de interesantă, un foișor transformat în sală de cinema în care se puteau afla multe despre viața și activitatea lui Dali.

Terase, tineri chelneri amabili, vitrine cu înghețată cât mai colorată, frappe-uri cu umbreluțe, bere, sucuri, platouri speciale(200ron), deserturi franțuzești.

Am văzut o atmosferă cosmopolită, copii fericiți să se joace pe iarba proaspăt cosită sau să se învârtă în baloane puse pe apă. Căldura și poate nu numai ea (peisajul e magnific) te îndeamnă să bei ceva, după ce pândești o masă sperând că se va elibera mai repede. Apoi, savurându-ți comanda privești și admiri. Totul este foarte frumos.

Accesul mașinilor în curtea din spatele castelului este interzisă. Cel puțin pentru oamenii de rând. Și nu e ceva rău, pentru că toată frumusețea naturii ar dispare dacă locul s-ar transforma în parcare.

În timp ce ne umpleam sufletul de frumos, printre grupurile mari de turiști își face loc o mașină decapotabilă trăsnet, ce parchează în spatele castelului. După o demonstrație de uși și portbagaj ridicate vertical, un acoperiș care culisează peste capul unui șofer cărunt, acesta coboară. Privește în jur cu o aroganță greu de descris, apoi prin mișcări parcă calculat a fi cât mai încete, se îndreaptă spre intrarea castelului. Mașina are număr străin.

Uitându-mă la acel om m-am gândit imediat că e moștenitorul familiei Cantacuzino, cel care a preluat custodia castelului și are atitudinea specifică Nababului. Privirea lui m-a făcut însă să mă simt prost. O gâză neînsemnată, un simplu cumpărător ce beneficiază de ofertele lui. Nu știu dacă era într-adevăr stăpânul domeniului. Însă defilarea mașinii, atitudinea de stăpân, numărul străin m-au dus cu gândul la el. Și chiar dacă nu e șeful cel mare, ai dreptul să îi privești pe cei din jur așa?

Modestia nu se învață în școală, dar cred că face parte din planul de educare numit Cei 7 ani de acasă.

Studiindu-i atitudinea, mi-a venit în minte fraza scriitorului Robert Kiyosaki din a sa carte Tată bogat, tată sărac, în care ni se spune că orice lucru cumpărat doar din plăcere sau fără un scop anume, îmbogățește pe cineva. Și automat îi face o gaură în bugetul celui care cumpără.

Nu doresc să pun în discuție ideea de retrocedare, de membrii moștenitori și intenția de a înstrăina zone de o frumusețe aparte din țara asta mică și specială. Doresc să înțeleg de ce modestia nu face parte din conduita unor oameni. La polul opus azi, în restaurantul hotelului în care suntem cazați la Băile Felix, am văzut un om prezentabil (tot cu aceea alură pe care o dau banii) care s-a ridicat de la masă ca să dea mâna cu chelnerul, un băiat simplu, care supraveghea servirea turiștilor. Și încă o observație: bărbatul care s-a ridicat era mult mai în vârstă decât chelnerul.

O poveste

O poveste care începe cu… a fost odată ca niciodată o lume și…noi. Toate poveștile încep așa, pentru că au un timp al cunoașterii, al înfiripării existențiale, al completării și al modelării zilnice.

În ziua de azi, termenul familie pare să fie unul puțin depășit. Pentru că vremurile sunt ambigui, pentru că lumea se schimbă extraordinar de rapid, iar timpul are o altă conotație.

Însă cu tot tăvălugul existenței noastre moderne, eu cred în instituția numită familie.

Azi am asistat întâmplător la o nuntă tradițional românească. Toți invitații aveau ie românească, domnișoarele de onoare aveau și câte o coroniță cu flori pe cap, iar copii ce duceau lumânările defilau în costume populare tradiționale de o frumusețe aparte. Superb!

M-am gândit imediat că e un trend. Sunt pline tarabele de ii românești (sau mai puțin românești), de brâuri cu modele înflorate, de pălării și năframe ale portului popular. Da, e un trend, dar e și o întoarcere în timp la simplitate, la frumusețea unui port ce are rolul de a scoate în evidență trăsăturile naturale ale oamenilor.

Cei doi tineri, frumoși și emoționați, și-au jurat credință în fața preotului avându-i ca martori pe oamenii dragi. Ei au devenit o familie.

Dacă v-aș spune că familia e ceva sfânt… a-ți spune imediat că e o teorie învechită. Ok, atunci să ne gândim un pic cam ce ar putea ea să fie pentru vremurile noastre.

  1. Familia, e piesa centrală a unui lego numit viață. Pentru că toate celelalte elemente se îmbină și se completează în jurul centrului.
  2. Familia este cubul rubick modern. Toate fețele ei se aranjează permanent pană ajung la forma ideală.
  3. Familia este albumul unei existențe. Toate pozele momentului, bune sau rele se îngrămădesc aici și se păstrează pentru generațiile ce vin.
  4. Familia este enciclopedia personală. Fiecare membru scrie paginile ei, completează, comentează sau aduce adăugiri paginilor celorlalți.
  5. Familia e un far. De multe ori ne pierdem busola existenței pe această mare agitată numită viață. Dar lumina farului ne călăuzește, ne ajută să ieșim la liman, să găsim calea prin care ne salvăm.
  6. Familia e o stea care strălucește indiferent de anotimp, vreme, noapte sau zi.
  7. Familia înseamnă iertare. Pentru că oricine greșește și iertând pe alții te ierți de fapt pe tine pentru greșelile prezente, trecute sau viitoare.
  8. Familia înseamnă fericire. Pentru că râsetul plin, cald și cristalin nu e decât aici, alături de oamenii care te iubesc și singurii care te apreciază sincer.
  9. Familia înseamnă completare: tu cu el, el cu ea, voi cu cei mici iar uneori chiar cei mici deveniți adulți cu voi, părinții maturi.
  10. Familia înseamnă sprijin: pentru că nu toate cărările vieții sunt luminate, iar uneori după curbe sinuoase se ascund prăpăstii ce par fără de sfârșit.

De aceea cred că indiferent cât de mult s-ar tehnologiza și evolua societatea umană, pentru sănătatea oamenilor, echilibrul lor fizic și psihic e nevoie și va fi în continuare de instituția numită familie.

Familia

Refuzul unui proiect

Vară, plajă, soare nu prea dogoritor, nisip fin, adiere și briză răcoroasă, miros de vară și vacanță.

Și totuși e vorba de altceva. Este peisajul în care un grup de oameni maturi, așezați în cerc, ascultă prelegerile unui profesor care-i ajută să se descopere alături de lumea înconjurătoare. După discuții, întrebări și răspunsuri, ”jocul” din tabără a ajuns la faza distribuirii de proiecte. Profesorul ține în mână o serie de cartonașe, colorate, părând vesele la fel ca natura din jur.

– E timpul să ne implicăm în realizarea unor proiecte, spune el. Proiectul unu, cartonașul roz – Care este visul meu?

O tânără îl adjudecă cu rapiditate.

– Proiectul doi- Eu și relația mea cu oamenii.

Mâna unui bărbat prinde cartonașul verde.

– Proiectul trei- care este teama mea cea mai profundă?

Cartonașul alb pleacă la o femeie trecută de 50 de ani cu tâmple cărunte.

– Proiectul patru – Cunoaște-te pe tine însuți.

De această dată nici o mână nu solicită cartonașul bleu, iar profesorul privește tăcut oamenii care-și ascund privirile, încercând poate o ocheadă de copil vinovat.

De ce este greu să te cunoști pe tine însuți? De ce vorbești cu ușurință despre vise, speranțe, temeri, oamenii și așteptările pe care le ai de la ei, însă când trebuie să evoluezi tu cu tine, te ascunzi?

Cărăm după noi valize de vise și dorințe. Uneori mai deschidem din când în când o valiză pentru a elibera o dorință sau un vis atunci când a atins punctul terminus (îndeplinirea). Punem însă rapid la loc o nouă dorință iar valiza devine la fel de grea. Nu e nimic rău în a avea vise și dorințe. E drumul evoluției omenirii. Din visele și dorințele unora s-au născut atâtea lucruri minunate care au dus la nivelul societății în care trăim acum.

Dar toți oamenii cu vise mari s-au cunoscut în primul rând pe ei înșiși.  Pentru că doar așa se explică tenacitatea și îndârjirea cu care au înfruntat lumea potrivnică. Încrederea și îndârjirea în realizarea lor.

Analizând oamenii cu care am venit de-a lungul timpului în contact, am ajuns la concluzia, că cei care ridică tonul, care țipă crezând că așa sunt auziți mai bine sau îți impun autoritatea nu se cunosc deloc pe ei. După ce ajungi să dai la o parte vălul ambițiilor și spoiala lumii în care trăiești, descoperi că nu ai dreptul să ridici vocea decât la propria persoană.

Profesorii adulați sau marii mentori ai tuturor vremurilor nu au ridicat niciodată vocea împotriva altora. Fiecare cuvânt, frază sau propoziție a lor a fost însoțită de un zâmbet fermecător de o tărie abia perceptibilă. Însă puterea cuvintelor  au spart toate barierele. Într-o situație în care toată lumea țipă ideile nu se mai aud. Stresul momentului blochează mințile, care receptează doar frică, angoasă, pericol, rezistență. În momentele de stres fonic, mintea se blochează și de cele mai multe ori îndeamnă la același fel de ripostă.

Cineva ar putea spune: cum adică nu mă cunosc? Fac acest lucru de când m-am născut. Îmi știu limitele și temerile. Știu ce vreau și mai ales cum vreau. Și mai știu că dacă ajung în acel punct (în care voi avea tot ce visez) o să fiu extrem de fericit.

Dar eu te întreb:oare? De ce oamenii care dețin mașina sau casa visată nu sunt automat și fericiți pe vecie? De ce marea majoritate a oamenilor confundă satisfacția momentului cu fericirea?

Pentru că nu au căutat lupa necesară să privească în interiorul lor. Nu au înțeles că fericirea e o stare lăuntrică permanentă și nu e nevoie de obiecte materiale efemere pentru a o atinge.

Atunci când ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine, descoperim existența frumuseții în tot. Avem revelația unei lumi în care avem multe de învățat, în care fiecare zi înseamnă o nouă culoare, în care putem zâmbi oamenilor de lângă noi, în care suntem fericiți dar mai ales dăruim fericire.

În momentul în care ne cunoaștem devenim proprii stăpâni. Cât timp ne lăsăm conduși de Ego nu suntem decât sclavi pentru că nu cunoaștem mijloacele necesare pentru a ne apăra. De ce să nu dictăm noi ego-ului drumul pe care trebuie să meargă, pentru a ne fi bine?

Viața de sclav a dăunat și va dăuna. Dacă în cazul sclaviei între semeni, mai avem speranțe de eliberare, în cazul sclaviei personale, speranța nu apare decât dacă ne dotăm cu armele lăuntrice. Acelea pe care ni le oferă cunoașterea de sine.

Acest proiect este refuzat de marea majoritate a oamenilor. Prospecțiunea interioară nu e complicată. E nevoie doar de tenacitate, luciditate și o încredere deplină în propriile forțe. Dar după ce te cunoști nu mai poți greși. Încrederea e furnizată automat și va rămâne alături de tine pentru toată viața.

Oare de ce Oracolul din Delfii, cel mai important templu al Greciei antice, îi întâmpina pe cei ce doreau să-i treacă pragul, cu un mesaj scris pe frontispiciu: „gnōthi seauton”, care se traduce prin  „cunoaşte-te pe tine însuţi!”?

depression

Lumea cuvintelor mele

Îmi place să-mi aștern gândurile pe ”hârtia” albă a blogului. Uneori am gânduri bune. Alteori… am gânduri pe care sunt conștientă că trebuie să le îndepărtez. Pentru că nu-mi fac bine nici mie nici celor din jur. Și nu-mi judec gândurile. Știu că vin în funcție de multe circumstanțe, de educația pe care am primit-o, de bagajul de cunoștințe pe care am reușit să-l acumulez.

Însă mă felicit deoarece am ajuns în faza în care pot să le blochez pe cele care îmi provoacă rău. Dar am muncit mult pentru asta. Am citit tone de cărți motivaționale, am studiat oamenii, dar mai ales am conștientizat că am o problemă atunci când a fost cazul.

Am ajuns să-mi analizez comportamentul. Și să descopăr că pot accepta că nu am întotdeauna dreptate. E o mare realizare.

Mi-am pus zeci de întrebări și am căutat răspunsurile în cărți. Iar atunci când o frază sau un paragraf se mula pe starea mea psihică, am comparat-o cu ceea ce simt. Mi-a plăcut sau nu. Iar când lista celor cu NU s-a mărit, m-am gândit la prezent. Prezentul este cel mai important, deși trecutul e umbra noastră  permanentă, iar viitorul e ceața incertitudinii în care intrăm cu fiecare nouă zi. Și trecutul și viitorul nu sunt decât himere. Bune sau rele. Prezentul este palpabil și dacă nu înțelegem că el e baza existenței ne vom uita permanent în spate căutându-ne umbra, iar fiecare nouă zi va fi doar un pas nesigur în ceața viitorului.

Îmi place să scriu pentru puterea magică a cuvintelor. Așa cunosc oamenii. Scriitorii pun în operele lor o parte din suflet. Cum poți cunoaște cel mai bine un om, pe care nu l-ai văzut în viața ta, despre care nu știi dacă trăiește bine sau rău? Atunci când cuvintele lui ajung în fața ta, îi citești practic mintea. Mult mai importantă decât înfățișarea trupului.

Atunci când scriu, mă transform într-o zână magică. Doar eu cu lumea mea. Iar pentru a contura acea lume, am primit o  baghetă magică. E o ”putere” pe care trebuie să o folosesc pentru cei ce vor a citi. Pentru cei ce vor într-o altă lume, într-o altă viață. Cărțile sunt planeta cuvintelor. Cuvintele au încărcătură magică, furnizând întregii planete energia necesară minților luminate. Poate de aceea oamenii care citesc au puteri nebănuite.

Îmi place să scriu dar să și citesc. Acum, după o perioadă de SF și aventuri, m-am reîntors la mine și nevoile mele. Și fac (cu ajutorul unui om deosebit) dezvoltare personală. Pentru că vreau și știu că pot mai mult. Pentru că eu cu mine trebuie să fiu permanent în armonie, iar atunci când dimineața îi pot zâmbi soarelui și îi pot spune,  ” începe o nouă zi care este fantastică, pentru că îți văd culorile și îți miros nuanțele”, știu că sunt o învingătoare.

Pentru că îmi place să scriu, mă găsiți regulat pe acest blog. Dar mă găsiți și în cărțile pe care le-am scris:

– exist în ”A doua realitate”;

– mi-am găsit un loc chiar și în asprul ”Al 8-lea kreisset”,

– din când în când mă plimb pe malul mării într-o ”Vacanță la Sulina”,

sau caut răspunsuri în înscrisuri de pe pergamente ciudate descoperite în Bucegi și care au conturat ”Mesajul din adâncuri”.

Pentru ca amintirile sunt

Am ajuns la Galati si incep sa curga amintirile. Parca vin dintr-o alta lume, dintr-o alta viata. Si partial asa este, pentru ca o parte din studentie mi-am petrecut-o in alte vremuri.
Ideea de student, prin anii 80 era un vis frumos la care aspirau foarte multi tineri. Wow… voi fi student intr-un oras mare, ma pregatesc pentru o meserie in care voi avea un statut.
Si pentru aceste idealuri simple, luptam pe branci, studiind cu sperante sa accedem pe bancile unei facultati. Insa locurile erau putine, facultatile limitate, asa ca ne inghesuiam cate 17 chiar 30 pe un loc. Iar atunci cand, dupa examenele de admitere, se afisau listele si vedeai ca ai intrat, efectiv se deschidea cerul. Pentru ca tu ai reusit iar munca  tenace nu a fost in zadar. Nu conteaza cum va fi, cat de greu va fi. Daca ai reusit sa intri certitudinea ca te vei descurca vine singura.
Si astfel s-au deschis portile unei noi existente. Una in care cursurile, seminariile, laboratoarele (fiind vorba de o facultate tehnica) erau obligatorii. In anul I, la cateva luni dupa incepere, mi-am luxat glezna. Medici de la spital mi-au pus piciorul in ghips, dar a trebuit sa justific fiecare ora pierduta de la scoala, sa cer colegilor sa-mi aduca cursurile.
Deci, in afara de stresul unui nou oras, a unui nou mediu , a cerintelor facultatii, a mai venit si „surpriza” medicala. Si pe atunci nu locuiam la camin. Eram in gazda la o femeie apriga si dura, care-si mutase tatal pe hol pentru a putea inchiria camere studentilor. :(
Timpul trece insa asa de repede… incat deodata ne-am trezit in mijlocul revolutiei. Iar tinerii mereu au fost cei care au cautat schimbarea si au cerut-o cu fiecare ocazie.
Chinga obligatiilor scolare a slabit, viata de student s-a modelat dupa noile vremuri de tranzitie si incertitudine. Azi eram convinsi ca X lucru este bun, maine insa ne puteam razgandi.
Ne-am trezit  deodata cu o libertate neobisnuita si cu un viitor incert. Se privatizau fabrici si uzine pe banda rulanta. Apoi unele s-au inchis. Costul vietii incepea sa creasca, proportional cu cerintele noastre adresate parintilor. Eram studenti, insa pe atunci inca mai aveam ideea ca scoala primeaza si ne vom angaja abia dupa ce primim diploma. Asa ca bietii parinti cotizau, pentru ca odraslele aveau nevoie de bani.
Viata mea de student a fost frumoasa.  Poate si pentru ca fiind o fire linistita nu am agreat plimbarile prin baruri, noptile pierdute prin restaurante sau cluburi (aflate in perioada de inceput ce-i drept). Am vazut insa multe spectacole de teatru, filme, m-am relaxat in parcurile destul de mari ale orasului si m-am gandit la viitor. 
Dar mai ales am iubit. Pentru ca sotul meu a fost (si este chiar si dupa atati ani) sprijinul de care am nevoie si alaturi de care am petrecut toate tranzitiile si cumpenele anilor tumultosi.
Acum, caminul de familisti in care am locuit este doar o darapanatura. Si e trist pentru ca in amintirile mele inca e plin de viata, cu tineri veseli si zgomotosi, cu petreceri ad-hoc, cu muzica tare si miros de mancare proaspat gatita pe fiecare palier.
Indiferent ce si cat s-a schimbat, de fiecare data cand voi reveni in acest oras, o sa-mi iau si valiza cu amintiri.  Pentru ca fiecare clipa a insemnat ceva. Un ceva care a consolidat drumul pe care ma aflu acum.
Oare pentru cati dintre voi, aceasta poveste pare cunoscuta? Ar trebui sa ne numim studentii de tranzitie, nu?

Ganduri de duminica insorita de vara

Stiti de ce imi place vara?
Pentru ca e ziua lunga si incepe la ore foarte matinale cu un rasarit de soare superb. Peste ape, mari, munti, soarele rasare zilnic, prezent la datorie indiferent de starea noastra. Ca-l vedem, sau nu, el e acolo sus si porneste in calatoria unei zile.
Si mereu ma gandesc ca noi oamenii, avem nevoie de atat de putine elemente ca sa fim fericiti. Ma uit prin casa cateodata si ma gandesc. Oare de ce am cheltuit atat de multi bani pe lucruri pe care le folosesc rar, unele chiar niciodata? Si nu e vorba numai de bani. Ma impiedic de ele, nu am loc.
Ei, asta e problema cu noi oamenii. Visam si facem tot posibilul sa avem unele lucruri care de fapt nu ne trebuie. De ce avem nevoie ca sa zambim, sa fim fericiti?
Acumulam o droaie de obiecte, unele spunem noi cu valoare sentimentala, insa inutile. Obiectele nu pot inlocui oamenii, iar sentimentele nu sunt legate de acestea. Poti iubi cu adevarat un scaun? Sau e doar un exercitiu de imaginatie, prin rememorarea cuiva care l-a folosit ani de zile? Mintea nu are nevoie de obiecte pentru a stoca imagini.
La nivel macro in natura totul este extrem de simplu. Si poate de aceea si extrem de frumos. Poate simplitatea se manifesta si la nivel micro, dar mintea noastra alambicata cauta legaturi acolo unde nu sunt si mistere acolo unde poate nu exista.
Oamenii simpli sunt frumosi. Pentru ca le lipseste poleiala falsa, ambiguitatea ideilor si falsitatea exprimarilor. De ce dorim sa fim altfel decat natura din care facem parte? Oare nu vedem ca natura ii iubeste si ii ajuta pe cei ce pastreaza legatura cu ea?
Avem o serie de datorii de indeplinit pe aceasta lume si toate ar trebui sa fie legate de faptul ca nu putem trai fara natura. O distrugem, vom muri odata cu ea. Natura nu ne pedepseste daca ne batem joc de ea. Nu are legi, judecatori, avocati. Pur si simplu moare. Iar atunci cand ea nu va mai exista, ce vom mai face cu inteligenta noastra pe care o laudam atat? Ne facem un soare artificial? Sau nascocim copaci care sa ne asigure umbra si racoare? Nu vom reusi niciodata sa fim egalii Mamei Naturi. Ne lipseste acel ceva care o face unica si de neclonat.
Asa, ca oameni buni, priviti rasaritul de soare de fiecare data cand aveti ocazia, iubiti plantele si animalele cu care coexistam, protejati natura, care ne-a inzestrat cu inteligenta necesara pentru a face acest lucru. Nu suntem superiori ei. In ierarhia universala, era nevoie si de cineva care sa se poata misca, gandi si proteja. S-a nimerit sa fim noi.

Regina Buburuza

E bine să laşi în urma ta şi altceva în afară de un schelete

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Lecturi de mamica

un blog despre sanatate, educatie, lectura, stil de viata sanatos

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,314 alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: