M-am decis să părăsesc această lume pentru ca am dezamăgit-o

” M-am decis să părăsesc această lume pentru ca am dezamăgit-o”. Această frază am auzit-o azi dimineață într-un film american despre familie, procese, avocați și pedepse.

E una dintre cele mai cretine fraze pe care mintea umană le poate născoci, pentru că ea nu face decât să completeze ideea că societatea în care trăim este singura care are dreptul să ne judece.

Judecata societății are prioritate atunci când îi încalci legile (și vorbim de legile unui stat civilizat și uman).

Societatea e formată din oameni. Dacă ești diferit dar îi respecți legile, cu ce drept să te judece lumea din jur pentru că ești…tu?  Orice om este unic. Și tocmai această unicitate îl face fără pereche în lumea mare.

Ar trebui să învățăm să fim stăpâni pe judecata și sentimentele noastre, să spunem da atunci când simțim din tot sufletul, la fel cum să spunem nu, dacă nu ne pliem pe ceea ce ni se cere.

Ideea de a nu dezamăgi lumea e falsă. De ce ar conta atât de mult părerea celor din jur? Pentru că trăim între oameni și formăm o comunitate?

Acest lucru nu înseamnă îngrădirea minții, a conceptelor și a dreptului de a alege. Nu înseamnă să blamăm copii care au luat și note mici din diferite motive. Nu înseamnă să-i alungăm de lângă noi pe cei care gândesc altfel, sau care arată altfel sau care au avut neșansa de a avea acces la o altfel de educație.

Societatea nu e Dumnezeu. Societatea îmi poate spune mine ce trebuie să fac pentru a nu încălca drepturile și libertățile celui de lângă mine. Și dacă o fac are tot dreptul de a mă pedepsi. Dar dacă comportamentul meu nu lezează cu nimic comunitatea, atunci, societatea și implicit oamenii care o formează nu au dreptul să mă judece.

Această replică merge și mai departe. Oferă chiar soluția. Dacă sunt un diferit al societății trebuie să-mi curm zilele. Adică nu contează ce simt, cum mă simt, ce gândesc și de ce exist. Nu contează că nașterea fiecărui om este un miracol, că religiile blamează sinuciderea, că poate din ideile mele fanteziste se pot naște miracole. În fond nici nu contează că sunt om. Contează doar că trebuie să mă înregimentez la o lume care nu mă acceptă așa cum sunt și vrea să mă transforme într-un sclav. Mai lipsește să primesc doar un cip.

Astfel de replici abundă în filmele americane și cu siguranță au ceva psihologic. Aduce a închistare într-o lume în care societatea e regele iar restul supușii.

Parcă-i și aud pe unii: societatea a investit în tine. Nu ai dreptul să o dezamăgești. Serios? Ce a făcut societatea pentru a-mi descoperi vocația? M-a îndrumat pe drumul care duce spre succes? Mi-a oferit modele și repere? ( Și poate ar trebui să adaug că deja mă aflu pe terenul minat al României).

De aceea cred cu tărie că nici un om nu are dreptul să judece activitatea, viața și ideile altui om (repet, atâta timp cât nu-i este lezată existența). Din mintea rebelă s-au născut cele mai multe idei geniale. Scriitorii, actorii, pictorii, matematicienii, fizicienii, chimiștii sunt în general minți rebele. Pentru că nu poți simți, trăi, concepe și experimenta închis într-o cușcă. Printre gratii nu răzbate eventual decât un deget. Însă e legat de un corp, e supus unor nervi și unor mușchi coordonați din altă parte. Iar acea parte are nevoie de libertate.

Fiți voi înșivă și vă veți simți mult mai bine. Abia atunci veți căpăta puterea de a lupta pentru ceea ce credeți.

IMG_9800-2

Haosul din noi

Lumea în care trăim e în haos. Politic, militar, economic …uman.

Uman …aici e buba mare, pentru că nu putem face ordine în curte până nu ne punem în ordine lucrurile din casă. Până nu limpezim ideile și le separăm precum boabele de neghină.

Tendința actuală e de a fugi după bani și apoi cu ei, de a cumpăra. Orice. Trebuie nu trebuie, lasă să fie, pentru o utilizare imaginară. Această lipsă de organizare a vieții personale, poate fi o consecință a lumii în care trăim, dar dacă e și invers?

Dacă ignorând problemele cu care ne confruntăm, nu căutăm rezolvarea lor și generăm la rândul nostru haos? Ceea ce dăm aia primim. E ca un bumerang ce se întoarce asupra noastră cu toată puterea. Și apoi ne plângem. Că nu e bine așa, că de vină este X sau Y, că oamenii sunt răi și primim doar răutatea lor.

Ok, sunt de acord, dar tu, persoană , ce dăruiești celui de lângă tine? Și nu mă refer la cei apropiați. Mă gândesc la necunoscuții lângă care stai întâmplător, pe lângă care treci fără măcar a-i privi, cu care te intersectezi în magazine, autobuze, sau pur și simplu pe stradă. Ei primesc ceva? Un zâmbet cald și o privire fericită? Poți să îți maschezi propriile probleme, pentru a nu împovăra și pe alții și să zâmbești oricui? Povara ta nu ar fi mai ușoară dacă din cei 10 oameni cu care ai avut contact azi, 8 dintre ei ți-au zâmbit?

Un exemplu banal: cum începe ziua ta dacă vânzătorul te privește încruntat și-ți aruncă restul în silă pe tejghea? (Cu siguranță ți s-a întâmplat.)

Am asistat odată la o scenă care mi-a lăsat un gust amar. Era una din sesiunile de free hugs (îmbrățișări gratis), iar o doamnă, cu aere sus-puse, a refuzat oferta unei adolescente, dând din mână a lehamite și bolborosind o replică acidă. Tânăra s-a dat un pas înapoi, a ridicat din umeri și a plecat în căutarea unui om. Pentru că trebuie să fii om ca să accepți o îmbrățișare de la un necunoscut (mai ales în cadrul unei campanii deja cunoscute), să zâmbești privind în ochii plini de lumină a celui care nu te cunoaște și totuși vrea să te strângă în brațe.

Lumea e un haos, dar vina o purtăm noi. Suntem indiferenți, închistați în propriile probleme, egoiști în judecarea celorlalți, fricoși în a ne asuma răspunderi. În lumea noastră, așa ciudată cum e ea, gratis sunt doar câteva lucruri : iubirea necondiționată, zâmbetul și îmbrățișarea călduroasă. Dar dacă nu implică bani și nu aduc bani la rândul lor, le refuzăm, deși deja știm că ele valorează cât toate medicamentele lumii.

Chihlimbar 4-2

Ce facem cu restul de 90%?

Înțelegem doar 10%  cum funcționează creierul. De ce oare? Corpul uman să fie cel mai performant calculator? Toți It-iștii știu că un anumit procent din capacitatea hardului este folosit pentru sistemul de operare. Acele programe speciale fără de care cutiuțele noastre inteligente nu ar putea funcționa.

Analog, doar o valoare procentuală mică din capacitatea creierului uman este folosită pentru funcția de bază? Sistemele care întrețin viața se ” hrănesc” din procentul amintit mai sus? Iar restul pentru ce e? Nu cred că acel Creator misterios al ființei umane a dat greș când a creat un creier atât de mare.

Dacă aruncăm o privire în natură, vedem că totul are un rol bine definit. Nimic nu este întâmplător, iar evoluția sau involuția unei specii se face conform unei scheme definite.

Deci, nu cred că aceea parte nedescifrată din creierul nostru e doar de formă, pentru a umple o cutie craniană extrem de mare. Creatorul nu și-a luat de pomană măsuri de precauție pentru protejarea (lichid cranian, cutie, etc)  creierului nostru. Se pare că este componenta esențială a organismului uman.

Dar ce se întâmplă cu zonele încă învăluite în mister ( acel 90% neințeles încă de mintea umană)?

Poate constitui oare o bibliotecă virtuală a fiecăruia dintre noi? Tot ceea ce vedem, simțim, sau ne trece prin fața ochilor( chiar și fracțiuni de imagini), multitudinea de gânduri (bune sau rele), se înmagazinează oare pe acest ” hard” biologic?

Fiecare imagine pe care ochiul o percepe, odată cu clipirea (rol binecunoscut din punct de vedere anatomic) să fie de fapt acel click care înscrie ”poza” în creierul nostru? Iar atunci când avem nevoie de aceea imagine, biblioteca o caută între rafturile ei și ne-o livrează?

Câte miliarde de imagini înregistrează fiecare clipire a ochiului uman? Câte informații se ” ascund” în biblioteca la purtător a fiecărui individ?

Dar mai ales, care este rolul acestor informații? La ce servesc?

Intrebare

Femeile nu sunt de pe Venus și nici bărbații de pe Marte

Suntem cu toții de pe această planetă frumoasă, pe care uneori o ignorăm din cauza ego-uri-lor cameleonice. Da, dragilor, suntem, vrem nu vrem, împreună, creați de cineva cu un scop, pe care-l descoperim sau nu. Suntem aici de când lumea și deși uneori ne situăm în tabere adverse, mai depășim bariere și ademenim fluturii în stomac.

Cert este că unii fără alții nu putem trăi. Ne completăm, ne adulăm, ne privim în ochi și ne imaginăm un viitor.

Uitând de cele mai multe ori de prezent. Pentru că nu putem rămâne la fel de îndrăgostiți ca-n prima zi, dacă evităm să comunicăm. Într-o relație comunicarea e temelia construcției viitoare. Nu-i faci fundație, se va dărâma la primele furtuni mai puternice. Iar în jur furtunile sunt din ce în ce mai mari, perverse și nimicitoare.

Dacă pornim de la premisa că venim de pe planete diferite, nu ne vom înțelege niciodată. Misterul feminin? De ce nu ar exista și un mister masculin? De ce să nu descoperi comoara ascunsă în partenerul tău, să nu-l ajuți să-și înțeleagă eu-l și să-l călăuzești pe drumul cunoașterii tale?

Oh…suntem specii diferite, spun unii. Greșit. Suntem aceeași specie, numai că beneficiem de ambalaje diferite. În interior avem un suflet, o minte și un munte de sentimente care ne pot domina.

Comunicarea este cheia înțelepciunii într-un cuplu. Deschide toate ușile, chiar și pe cele mai ferecate.

Dați-mi un singur motiv pentru care nu ai discuta cu partenerul/partenera ta.

Pentru că nu te înțelege? Te-ai gândit că poate nu folosești cuvintele care să aibă drum până în inima lui/ei? Te-ai gândit că poate mediul din care provine s-a format pe alte criterii și ești obligat să-i descrii lumea ta ca să o înțeleagă? Te-ai gândit că poate răscrucea de drumuri e undeva la mijloc, iar calea pe care îl/o obligi să meargă nu i se potrivește? De ce silești un om să meargă cu picioarele goale pe un drum plin de hârtoape? Dă-i încălțările potrivite și te va urma oriunde.

Vă doriți acea eternitate pe care o visați la începutul căsniciei? Atunci trebuie să fiți conștient/ conștientă că vor fi bătălii în care veți câștiga dar și unele în care veți pierde. Poate termenul de bătălie în viața unui cuplu e puțin cam dur. Dar real. A accepta, a comunica, a căuta soluții pentru atenuarea conflictelor, a modela după inima și sufletul tău (fără a leza în vreun fel existența celui de lângă tine), e o artă.

Invoci lipsa timpului ca fiind scuza pentru a nu comunica?

Eu te acuz că nu-ți pasă. Pentru că nu e nevoie de ore întregi, nu e nevoie să renunți la ritualurile tale. Dacă vrei poți. Și mai cred că e lipsă de organizare care dacă se manifestă în relația de cuplu cu siguranță  e prezentă și în alte activități zilnice.

Dacă ai făcut un pas, ai acceptat ideea de cuplu, de ce te retragi? În acest caz fuga nu e sănătoasă. E o rezolvare pe moment, dar urmările te vor bântui întreaga viață.

Partenerul/Partenera nu corespunde așteptărilor.

Așteptările tale se bazează pe ce? Ce grade sau termene de comparație ai pentru a evalua un om? Evaluare estetică, de limbaj, de comportament?  Însă ți-ai pus vreodată întrebarea dacă tu te ridici la nivelul așteptărilor celor ce te înconjoară? Sau te acceptă așa cum ești, iar atunci când depășești granița, te trag de urechi prietenește și te sprijină să revii pe calea cea bună. Dacă ei pot, tu de ce nu poți?

Pentru că nu comunici. Pentru că într-un cuplu, uneori el sau ea au impresia de dețin puterea și atunci au dreptul doar de a cere. Nu și de a da.

Deci, noi nu suntem de pe Venus, iar voi nu veniți de pe Marte. Cândva, într-o altă viață poate am fost ceva prin alte galaxii, însă trecutul e problema lui, iar prezentul e problema noastră. Și a bărbaților și a femeilor. Pentru că altfel ne vom război în continuare, pentru ceva ce nu există.  :)

ADN

Bilă neagră – Bila albă

Zilele astea se desfășoară la Tulcea festivalul internațional de film despre oameni și mediu Pelicam 2015.  E organizat pe diferite secțiuni, cu filme din întreaga lume.

Povestea mea în lumea documentarelor a început cu emisiunea 360Geo de la TVR. Acolo am descoperit că lumea documentarelor este extrem de fascinantă și mai ales reală.

Dacă la un film artistic (în special gen Hollywood) primează imaginația scenaristului, fantasmele pe care el împreună cu regizorul și producătorul le pun pe peliculă fotografică, în cazul documentarelor ” actorii” sunt oamenii de lângă noi, iar în poveștile lor reale găsim frânturi din viața fiecăruia.

Festivalul Pelicam prezintă oamenii și natura din lumea întreagă. Aici am aflat că Anais iubește plantele și luptă cu toate greutățile, declarându-le război, pentru a-și îndeplini visul. Aici am văzut un om a căror mâini oglindesc negreala pământului (precum mâinile oamenilor noștri de la țară), un trup firav înfășurat într-un palton ponosit dar cu o strălucire a ochilor care eclipsează tot.

Am descoperit  lumea cooperativelor ( Experiența Cecosesola) din Venezuela. A munci și a avea drepturi egale se poate transforma dintr-un vis în realitate. Deși părerea unora este că omul are nevoie de o ierarhie pentru disciplină și ordine se pare că nu e întotdeauna așa.

Actorii, oamenii obișnuiți, își spun păsurile, sau poveștile frumoase, sau realizările și mulțumirile. Fără înflorituri, scenarii pregătite, machiaje atent studiate. Normal, simplu, exact ca în viața reală.

În asta constă frumusețea unui documentar. Cunoști lumea, oamenii și ideile lor. Și poate tragi învățăminte, sau pornind de la ele, se nasc propriile idei sau îți descoperi vocația.

Pentru că niciodată nu vei atinge acel Nirvana al mulțumirii și satisfacției depline, decât dacă pășești pe drumul a ceea ce îți place.

Bila neagră o atribui publicului tulcean. Și nu tuturor. Doar celor care au considerat că activitățile lor zilnice nu pot fi întrerupe o oră, două, pentru descoperirea altor lumi.

Deși intrarea este liberă (pentru toate filmele proiectate pe perioada festivalului), la unele dintre ele, am văzut o mulțime de scaune libere. Au venit oameni de peste mări și țări pentru a-și prezenta proiecțiile, pentru a răspunde întrebărilor spectatorilor, dar tulcenii nu au găsit timp pentru a fi prezenți (repet nu mă refer la cei care au vizionat filmele, prea puțini după părerea mea).

Bila alba o acord organizatorilor festivalului și tinerilor tulceni, în special voluntarii, a căror zâmbete de bun venit îți luminează ziua.

Azi e ultima zi de festival. Și sunt încă multe filme de văzut. Merită!

IMG_4055

Viața se inspiră din cărți sau cărțile din viață?

Uneori cărțile se inspiră din viață, alte ori viața se inspiră din cărți. De aceea cred că ele, cărțile, ar trebui să devină parte integrantă din lumea tuturor, calea spre vieți frumoase și fericite pentru că au puterea de a dezamorsa bombele dezamăgirilor sau a tristeților apăsătoare. Cea mai interesantă parte a unei cărți, rămâne însă finalul. Pentru că oricâtă suferință și durere ar ascunde intre paginile ei, autorul, ca și cititorii de altfel,  au nevoie de speranță.  De acel happy-end, ca un exemplu a faptului că totul este efemer, inclusiv durerea sau dezamăgirea. Privim în jur și inevitabil ajungem să ne punem întrebări:

  • De ce lumea este așa cum o vedem noi? De ce trebuie să existe rău și bun, zi și noapte, fericire și tristețe, agonie și extaz?

Din cauza acelui liber arbitru dăruit de Creator? Oare cum ar fi arătat această lume fără războaie, fără ură și răzbunare, fără invidie și ipocrizie? Dacă am avea puterea să ne materializăm (spontan) gândurile, ce am crea? O mașină, o rochie, o casă, o bijuterie, un mobil ultra-performant? Dacă într-o zi am descoperi că în universul cel mare, nu suntem deloc singuri, că există o altă lume paralelă cu a noastră, ce am face? Am proteja-o sau am distruge-o așa cum, din păcate, încercăm să facem cu lumea noastră? Tripticul A DOUA REALITATE ce cuprinde (Lumea mea, Lumea lui Ral și Secretul) are la bază tocmai această idee. Cândva, în trecutul nostru îndepărtat, aveam puteri nebănuite. Eram zeii care puteau modela totul,  un singur gând  fiind suficient pentru a materializa ceva palpabil. Dar, când deții puterea, însă pierzi măsura ei și crezi că  îți dă dreptul de a decide asupra vieții și morții semenilor, începe haosul și decăderea acelei lumi. Pentru protecțiea omenirii, un consiliu al acelor vremuri a decis împărțirea și separarea celor două lumi. Astfel, acea lume fantastică ne-a devenit inaccesibilă (cu unele excepții) în timp ce lumea noastră a mers în continuare pe drumul sinuos și imprevizibil creat de om și carapacea lui schimbătoare. Însă lucrurile se pot schimba. Iar pentru acest lucru e nevoie de o ”armă”. Cea mai puternică, aceea armă în fața cărora tunurile amuțesc, iar gloanțele nu-și găsesc ținta. Da, e arma…iubirii. Iar de această armă, se folosesc eroii tripticului, Diana (femeia din lumea noastră care l-a descoperit în vis pe alesul ei ) și Ral, un Făt-frumos miraculos din aceea lume fantastică. E povestea dragostei lor, încorsetată între două lumi, între magie și adevăr, între atracția misterului și durerea sfâșietoare a celor părăsiți.  E povestea luptei pentru a fi împreună, pentru a supraviețui, pentru a dărâma convingeri și puteri ucigașe. E povestea unei tinere care descoperă că lumea noastră ar fi putut fi altfel, pentru că, deși părem fragili, avem puteri latente care ne pot transforma total. Următoarea carte, Al 8-lea Kreisset, e din alt registru literar. Povestea Alesiei, e inspirată de o realitate a lumii actuale: criza economică. Acțiunea cărții se petrece în Dobrogea. De ce aici? Pentru că este zona geografică a României cu cele mai variate forme de relief: câmpii, dealuri, munți, deltă, fluviu, mare. E o îngemănare perfectă ce poate fi exploatată de minți întreprinzătoare. Însă uneori aceste minți, cuprinse de febra aurului, devin diabolice. Și speculează orice moment pentru a-și duce planurile la îndeplinire. Inclusiv pe acela de a cumpăra teritorii ale statelor ce au acumulat datorii colosale și nu mai dețin bani lichizi. Astfel, oamenii bogați și influenți ai planetei decid sa înființeze un nou stat NOM (Noua Ordine Mondială) , format din regiuni vandute de țările aflate în pragul colapsului economic ( dar au grijă ca aceste regiuni să fie cele mai bogate  în domenii diferite). Regiunile sunt răsfirate pe întreg globul și poartă denumirea de kreisset-uri. Cartea e un roman SF, distopic  care pornește de la ideea că, proasta guvernare a țării noastre ( ne-am împrumutat la FMI, la Banca Mondială, la alți mulți creditori mai mari și mai mici) ne-a adus în pragul dezastrului economic și suntem fortati sa acceptăm oferta NOM de a primi bani în schimbul vinderii Dobrogei. Din acel moment viața locuitorilor din Dobrogea se schimbă în totalitate.  Sloganul noilor conducători iterează frumusețea și inteligența. Însă doar pentru a le exploata la maxim prin transformarea oamenilor în sclavi. Li se interzice să vorbească. Și pentru acest lucru au inventat o metodă diabolică : plasturele care se mulează perfect pe fața omului. Iar încercarea de desprindere înseamnă moarte. ” E un roman distopic, spunea redactorul Editurii Tracus Arte, în momentul lansării cărții la Gaudeamus, București, 2013, dar e vorba totuși de o lume posibilă chiar de mâine.” Vacanță la Sulina, e un roman ce se adresează în special adolescenților. E povestea lui Alpheus, care ajunge într-o tabără, la capătul lumii (spune el) unde descoperă din întâmplare că este urmașul piratului îngropat într-o criptă la malul mării.  Dacă aveți drum prin Sulina, căutați mormântul piratului și o să vedeți că există cu adevărat. Câteva zile de tabără , îi transformă total viața lui Alpheus  și-l pune în situații uneori amuzante, alteori periculoase. Pentru că acolo unde există un pirat, trebuie să fie și o comoară, nu?   Prezentarea de mai sus a fost pregătită azi pentru invitația în cadrul proiectului, Fii Pregătit- Program Educațional de sprijin pentru dezvoltarea de competențe cheie. Deși nu am putut să onorez invitația, mulțumesc mult celor ce au organizat acest eveniment. IMG_4515

Ce este important?

V-ați întrebat vreodată dacă ceea ce vă supără, vă creează o stare de stres, de nemulțumire sau insatisfacție este chiar atât de important?

Nu ați avut niciodată impresia, la câteva ore după un eveniment nefericit, când ați reușit să vă calmați și să judecați la rece, că de fapt negrul e doar un gri ce poate oricând fi înlocuit cu un alb cald și strălucitor?

Nu v-ați pus întrebarea dacă merită pierderea unor ore prețioase (care nu se mai întorc) pentru zbaterea în valurile de furie și nervi?

Nu v-ați întrebat niciodată, oare de ce mi s-a părut atât de grav? S-a surpat pământul? A căzut cerul? S-a topit soarele?

Nu v-ați întrebat cu ce e vinovat corpul vostru să suporte atacurile furiei, să fie schingiuit cu lanțurile invidiei, să încerce să anihileze otrava pe care i-o administrați în asemenea clipe? Și apropo, atunci vă iubiți corpul?

Ați făcut vreodată o listă cu lucrurile pe care le credeți importante în acel moment? Și dacă da, după ceva timp, când ați recitit-o, nu a fost nimic de tăiat? Nu au existat lucruri importante la în acel moment care apoi și-au pierdut  valoarea?

Ce e cu adevărat important pentru voi? Sănătatea, fericirea, iubirea, familia, banii, poziția socială, job-ul, părerea celor din jur, posibilitatea de comunicare, încrederea în propria persoană, viața?

Câte din elementele de mai sus pot fi tăiate, câte își pierd valoarea cu trecerea anilor și ce rămâne dintr-o eventuală lista?

Cred că răspunsurile la aceste întrebări depind de mai mulți factori (vârstă, educație, șansă, mediu social, etc). Dar în sinea noastră, indiferent de lumea înconjurătoare, suntem conștienți de lucrurile cu adevărat importante. Numai că le pitim undeva în suflet, lăsându-ne acoperiți de poleiala vieții tumultuoase, amăgiți de lumini seducătoare dar false cu străluciri perene.

 

Aveți curajul și faceți această listă. :)

IMG_4057

Regina Buburuza

E bine să laşi în urma ta şi altceva în afară de un schelete

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Lecturi de mamica

un blog despre sanatate, educatie, lectura, stil de viata sanatos

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,311 other followers

%d blogeri ca acesta: