Hai să serbăm Ziua Fericirii

Prima zi de primăvară…astronomică. De acum încolo iarna ar trebui să plece de pe meleagurile noastre. Sper că și-a pus în bagaje temperaturile scăzute, fulgii albi și pufoși de nea, vântul năprasnic și picăturile înghețate.

Îmi plac enorm 2 anotimpuri: primăvara și toamna. Sunt perioadele de tranziție când natura se colorează cel mai frumos.

Dar azi este și ZIUA FERICIRII.

De multe ori m-am întrebat de ce au nevoie oamenii ca să fie fericiți? De bani, foarte mulți bani? De prieteni și compania lor? De familie, pe care să o simtă aproape și la bine și la rău?

Sau pur și simplu au nevoie de viață și simplitatea ei, de liniște și pace în jur, de apropierea oamenilor sinceri?

Poate nu-i chiar atât de greu să fim fericiți, să apreciem ceea ce avem, să învățăm că dăruind fericire vom avea parte de ea la rândul nostru.  De cele mai multe ori noi suntem vinovați pentru nefericire. Pentru că ne raportăm la o mulțime de obiecte materiale și uneori vedem doar partea negativă a evenimentelor. Și atunci suferim. Îndepărtăm fericirea punând-o la zidul neputinței, secătuindu-ne viața și pacea interioară. 

Uneori cred că viața este de fapt extrem de simplă, însă noi oamenii am făcut o artă din a o complica. Și bineînțeles că suportăm consecințele.

Dar azi e ziua ei… a fericirii de care am uitat să ne bucurăm. Și se cuvine să o celebrăm așa cum merită. Cu zâmbetul pe buze, râzând, alungând norii negrii ai grijilor și invidiei, privind oamenii cu bucurie, oferindu-le un zâmbet și o caldă îmbrățișare.

Azi avem DREPTUL DE A FI FERICIȚI!

Imagine

 

O altă promisiune îndeplinită

În sfârșit tripticul A DOUA REALITATE este complet. Găsiți toate cele 3 volume (ultimele două structurate exact cum mi-am dorit și nu s-a putut în ediție print) pe Amazon în limba română. Prețul lor…1,24$. Mult mai mic decât în varianta print, accesibile oricui din lumea asta (cu condiția să știe limba română). E normal ca un scriitor (dacă mă pot numi așa :) ) să-și recomande cărțile, dar eu mai am au atu în plus. Vă ofer un moment de evadare și relaxare din această lume aflată în zbucium și schimbare permanentă. Și cred că e nevoie de astfel de clipe pentru a merge mai departe. Vă îmbrățișez cu drag.

http://amzn.to/OoTQZ7  http://amzn.to/1e5EBOh  http://amzn.to/OoV2M1

Imagine

O vizită la spital

Azi am fost la spital. În vizită la cineva. Nu este rudă, e doar o vecină din satul în care am cumpărat o palmă de pământ. Dar e un suflet de care ne-am atașat. Un suflet de femeie crescută în mijlocul naturii, pentru care pământul e ceva sfânt iar oamenii au întotdeauna și o parte bună.

Povestea mea e însă despre spital, cel mai mare din oraș și din județ. Un fel de centru plin de speranțele celor ce boala le dă târcoale. Cu ani în urmă am fost și eu internată în acest spital, dar acum arată mai rău decât atunci. Și tare mi-e teamă că va arăta și mai rău. Fosta intrare de urgență are două scânduri ce o blochează, ca pe o casă părăsită. Doar un placaj pus peste ele te lămurește că e șantier în lucru. 

Holul ce duce spre secții e albastru. Un var albastru dat peste pereții scorojiți, care prin unele locuri își schimbă culoarea devenind albastru închis. Scările sunt tocite, iar de la un anumit etaj de un galben murdar. Afișe de hârtie lipite pe pereți, pe geamuri, pe uși, cu indicații pentru bolnavi și vizitatorii.

Nu vreau să-mi amintesc de miros. E normal, poate, să fie puternic cel de dezinfectant, dar dacă te apropii de saloane se combină și cu altele. Noptierele… cândva odată, la începuturile existenței lor au avut probabil și uși, mânere.

Singurul lucru care mi-a plăcut e uniforma de un alb impecabil al medicilor și paturile noi din saloane (cel puțin în cel în care am intrat).

E strigător la cer! Cum e posibil ca o unitate de primire-urgente ce deservește un oraș, un județ iar pe timpul verii și turiștii ce vin în Delta Dunării să arate așa?  Un ziarist tulcean spunea că medicii tineri fug de orașul nostru din cauza lipsei de locuințe. Eu cred că fug și din cauza locului de muncă. Atunci când termini o facultate, visurile sunt mari. Dar și așteptările sunt pe măsură. Vrei să arăți că poți, că aripile pe care le-ai dobândit în cei n… ani de studiu vor folosi pentru zborul tău alături de oamenii ce au nevoie de tine. Unde? Într-un spital în care mâncarea e distribuită din găleți, în care varul alb e amestecat cu galbenul mizeriei, în care scările tocite te duc spre vise și speranțe pe care imaginile le năruie?

Încă odată m-am convins că undeva, acolo sus, pe treapta unor ierarhii politice de ei știute, viața omului de rând nu contează. Și oricât ne-am repeta citate frumos colorate, acoperite de flori și terminate cu îngerași și inimioare, uneori  dorința de-a educa voința nu este suficientă. Realitatea este cu totul alta și de cele mai multe ori nu e roză deloc.

Imagine

A început să se topească…

A început să se topească zăpada. Cândva a fost albă și pufoasă, cristalină și rece. Acum, după ce a ”locuit” o perioadă pe Pământ a devenit neagră și urâtă. Ca și cum s-ar fi contaminat cu răutatea și invidia oamenilor, cu negreala din sufletele unora.

Ce bine ar fi fost să ia cu ea tot ce e rău, toate suferințele și nedreptățile, toate ambițiile și intrigile omenești. Iar în urma ei să rămână doar ce-i frumos și cald.

Dar zăpada așa va face întotdeauna. Vine albă și pură din ceruri și pleacă neagră și îmbâcsită în pământ.  Ca și oamenii.

Imagine

E bună la ceva

Cine? Zăpada… aia multă care blochează șosele și trotuare și te obligă să mergi pe cărări indiene, să ții pasul cu mulțimea și să îți ascunzi nasul și degetele în fulare și mânuși.

Ei, nu vorbesc despre beneficiile ei pentru agricultură, sănătate (triere microbi :)) aer, etc. Eu mă refer la bunătatea ei pentru noi, oamenii de rând.

În primul rând facem mișcare. Unii dintre noi am redescoperit mersul pe jos, cadențat, scârțâitor, alunecător pe alocuri, condimentat cu exerciții de echilibristică și de respirație adaptate temperaturilor cu minus.

Și dacă facem mișcare, mai vedem și orașul. Oraș acoperit de munți de zăpadă, de streșini încovoiate,  de oameni echipați de schi, de câțiva căței zgribuliți și înfometați, de copaci ninși și de ape înghețate.

Apoi mai e și exercițiul fizic de deszăpezire pentru o scară, o stradă, o mașină, o potecă… Se găsește din plin, doar bună-voință să fie.

Și după cum scrie în cărți orice exercițiu fizic  trebuie să fie acompaniat și de o dietă. Și e dieta… Niet Prăjituri. Rafturile cofetăriilor din oraș au stins luminile. Deci, încă un beneficiu pentru sănătate și…buzunar.

Și dacă tot am ajuns la capitolul financiar, cred că hypermarket-urile (Lidle, Kaufland) își cam critică responsabilul pentru alegerea locațiilor, pentru că fiind în afara orașelor, unii dintre noi, care n-am avut cum să scoatem mașinile, le-am sărit zilele acestea din planul de vizitare. Și deci am făcut economie în detrimentul buzunarului lor. Bine, am alimentat buzunarul micului magazin de cartier, dar cheltuiala nu se compară cu cea de la supermarket unde îți atrag privirile și alte produse mai puțin necesare.

Deci, ZĂPADA e chiar bună!

doi

Impresii de Cod roșu

Ieri Dobrogea a avut parte de o ”găzduire” în zona Codurilor. Și i-a fost dat pe măsură… roșu…ca să înțeleagă că e iarnă. A nins, a bătut vântul. În concluzie cam urât de scos nasul afară.

A doua zi, însă, dis-de-dimineață începe aventura. La 6 fix, pentru că așa e setat robotul omului muncitor în ale navalisticii. Prima întâlnire cu mesagerii codului, chiar la ieșirea din bloc. Ningea și bătea vântul mai ceva ca pe vremea atenționării de ieri. Punem gluga pe cap, o strângem bine, îndesăm mânușile și ne avântăm plini de curaj printre troiene. Ne oprim însă la nici doi pași, pentru că un munte de zăpadă ne blochează trecerea. Bag de seamă că suntem primii locatari ai blocului așa de matinali. Noroc cu spiritul nostru prevăzător căci am luat lopata de zăpadă de la mașină și avem instrumentul cu care să ne facem cărare. Suflecăm mânecile și la treabă.

Reușim să spargem zidul de zăpadă, ne afundăm de câteva ori în marea albă, dar am trecut.  Stânga gol, dreapta vânt, nici vorbă de taxi sau mașini ajutătoare. O mare de oameni zgribuliți și înfofoliți precum în Siberia înaintează însă pe șoseaua principală. Încercăm și noi să ajungem alături de ei, dar alte troiene nu ne lasă să trecem. Din nou mâneci suflecate, tras aer în piept și… dă-i la lopată. O altă cărare ne scoate pe șosea alături de companionii noștri de suferință.

La un sens giratoriu, apar și câteva taxiuri, care și-au lăsat pasagerii la șantier și binevoiesc să oprească la mișcările noastre haotice din mâini.

” Înapoi la șantier? întreabă un șofer cu o căciulă negră îndesată pe cap. Nu. În nici un caz.”

Deși mă lasă cu ochii în soare (pardon zăpadă), apreciez totuși că a binevoit să oprească, în comparație cu alții.

Și uite așa, eu, noi și toți ceilalți oameni ai muncii am înghițit câteva calupuri de zăpadă, am strâns din ochi și din buze ca să blocăm intrarea vântului năprasnic (erau -12 grade), am împărțit șoseaua cu cele câteva autoturisme care s-au aventurat, 2 autobuze și o fadromă, am spus, ”Mulțumesc Doamne” când am ajuns la poarta instituției și am bodogănit toate firmele de taxiuri din Tulcea care parcă au înghețat în această zi.

Sincer, abia aștept să vină vara!

IMG_20140130_162847 IMG_20140130_162856

Despre oameni (Sau de ce Sudul nu e ca Nordul)

O vreme am lucrat în învățământ, într-o școală generală și apoi într-un liceu. În școala generală am făcut parte timp de 6 ani din corpul profesoral, participând la mai multe evenimente directe sau tangențiale cu învățământul. Unul din aceste evenimente, a fost o petrecere în cinstea a două doamne profesoare care urmau să ne părăsească, pensionându-se. Două doamne deosebite care au transmis multor generații de copii dragostea pentru istorie și limba română.

Profesoara de română, avea însă acel aer șugubăț de moldoveancă descurcăreață și deșteaptă, cu picioarele bine înfipte în pământ, care pentru unii elevi era sinonim cu a fi scorpie, iar pentru alții era egal cu cea mai bună profă.

Pentru noi colegii ei, mai tineri sau mai vârstnici, a fost întotdeauna un om de bază, care își expunea punctul de vedere franc, fără ajustări inutile sau puncte de suspans interminabile.

Petrecerea de pensionare a fost un prilej pentru depănarea amintirilor, pentru sfaturi și concluzii la sfârșit de carieră. La un moment dat însă, cele două doamne au fost invitate să ne spună câteva cuvinte. Doamna profesoară de română și-a încheiat speech-ul într-un mod inedit:

” Trăiesc de ani buni, printre voi, aici în Dobrogea și-mi pare rău că trebuie să o spun, dar este un adevăr. Voi, oamenii din Sud, sunteți extrem de reci. Am ajuns la concluzia că vă iubiți doar pe voi și pe alți câțiva. Nu știți ce înseamnă să iubești omul în general.”

Vorbele ei nu le-am înțeles până nu am călătorit în zonele de munte, în Bucovina, Maramureș, Apuseni, unde oamenii văd altfel viața.

Iar acum câteva zile s-a produs accidentul din Munții Apuseni. Nu este de mirare că supraviețuitorii au fost găsiți și ajutați de localnici. Așa-i acolo. Oamenii se scoală în miezul nopții pentru a da o mână de ajutor fără a aștepta nimic în schimb.  Sincer, câți dintre voi, cei care locuiți în Sud ați părăsi căldura căminului în miez de iarnă  pentru a pleca în căutarea unor necunoscuți? Ați gândi că e doar problema autorităților … și atât.

Să vă dau un exemplu. Cu câțiva ani în urmă, într-un autobuz, mi s-a furat portofelul din geantă. Era aglomerație, eram obosită (între 2 job-uri) și nu am simțit nimic. Dar cineva (sau poate mai mulți) a văzut. A așteptat însă să coboare hoțul, să se închidă ușile  autobuzului, să plece chiar din stație mașina, ca să mă anunțe că ar fi bine să-mi verific geanta pentru că mi-au sustras portofelul.

În Bucovina oamenii nu încuie ușile caselor decât seara. Uneori nici atunci. Privesc în curtea vecinului, dar nu pentru a-l invidia. Sau poate ei au o formă de invidie ce duce la competiție, fără a exclude ajutorul și solidaritatea. În zonele de munte oamenii nu se plâng de salarii sau pensii mici. Pentru că ei iubesc munca și știu să fie chibzuiți, cumpătați. Pentru ei munca nu e o obligație. E un dar pe care-l respectă chiar și atunci când puterile încep să-i lase.

Nu doresc să jignesc pe nimeni din Sud, pentru că într-un fel m-aș jigni în primul rând pe mine: sunt născută și trăiesc în Sudul țării. Dar oamenii din această zonă sunt într-adevăr reci, cu o doză de egoism mai mare decât a celor din Nord.

Duceți-vă într-o Duminică în Vatra Dornei și o să constatați cu surprindere că oamenii lipsesc. Dar doar de pe străzi, pentru că-i regăsim cu mic sau mare în cele câteva biserici (plus o catedrală superbă), vechi și totuși frumos întreținute. Și nu sunt habotnici în credința lor. Nu se duc acolo nici pentru preot, nici pentru imagine. O fac pentru porția lor de liniște și pentru picătura de balsam al sufletului.

Oamenii din Nord și în special cei din zona munților văd altfel prioritățile. Dau importanță în primul rând omului și vieții. Restul e doar un balast de care te poți descotorosi oricând.

Și se pare că tocmai aceste elemente ”minore” fac diferența între viață și moarte, între bine și rău, între fericire și necaz. Iar cei care au fost salvați din accidentul aviatic de luni, reprezintă dovada clară, a Omeniei ce face legea în acele zone.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Lecturi de mamica

un blog despre sanatate, educatie, lectura, stil de viata sanatos

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,283 other followers

%d bloggers like this: