Pasiune

 

Azi am fost la Pelicam. De fapt în fiecare an merg să văd cel puțin un film din cadrul acestui festival. Astăzi a venit rândul oamenilor și pisicilor din Istanbul. Oameni ce trăiesc pentru a iubi pisicile. În final am aflat că sunt deja un simbol al orașului. Prima întrebare a venit ad-hoc: cum este posibil ca un popor ce se trage dintr-un neam de cuceritori, de barbari, cum îi ”alintau” strămoșii noștri să iubească atât de mult pisicile? Iar un popor statornic, pe aceleași meleaguri de mii de ani să le urască? Nu generalizez, pentru că există excepții, dar unii români preferă orice altceva numai un animal de companie nu.

Restul întrebărilor sunt din alt registru și vin din admirația față de oamenii și pasiunile lor. Regizorii  filmelor ce rulează la festival sunt oameni „supuși” doar zeiței Athena și reușesc să facă din simple momente de viață, clipe magice pentru spectatori. Sunt așezați undeva pe lateral în sala de spectacol, parcă pentru a nu influența decizia celor ce privesc urmărindu-și în tăcere opera. Apoi la final, zâmbesc aplauzelor, se înclină ușor și  își dezlănțuie povestea cu toată pasiunea. Omul care pune pasiune în ceea ce face se vede de la o poștă. Trăiește și respiră doar pentru opera lui.

Este valabil pentru oamenii din toate domeniile. Steve Job spunea ”Fă ceea ce îți place și nu vei munci nici o zi.”  Dar eu?

Am parcurs drumul întortochiat al adolescenței și tinereții. A urmat drumul sinuos al maturității. Și în tot acest timp am căutat. Este un sentiment tare ciudat să știi că există un loc, un vis al tău care te așteaptă, dar pe care încă nu-l poți defini. Nu poți renunța să-l cauți, de aceea uneori, cu dezamăgiri și căderi, mergi mai departe. Și continui să te întrebi: ce trebuie să fac eu pe această lume? Dacă toți avem o misiune, a mea care este?

Până într-o zi, când, poate pentru că a venit timpul, se deschide o ușă. Și vezi dincolo ceea ce cauți de atâta vreme.

Acum la maturitate am găsit ceea ce lipsea. Îmi lipsea scrisul și lumea poveștilor din imaginația mea. Îmi lipseau paginile cărților în care aștern gânduri, în care să scriu povești auzite sau trăite.

Unii își doresc o casă sau o mașină. Eu îmi doresc să scriu și să călătoresc. Pentru că fiecare colț din lumea asta este plin de povești, iar eu simt că trebuie să le spun. Este ceva care nu depinde de mine. Este ceva mai presus de mine. Este un drum pe care știu că trebuie să merg, chiar dacă fac și voi face greșeli și voi întâlni oameni care vor desconsidera sau critica ceea ce scriu.

Este datoria mea să-l parcurg și astfel să las lumii ceva. Este pasiunea mea.

Tag-uri:carte, pasiune, Povesti, realitate, violeta bălan