Nu mai merge și așa

 

Expresia ” Lasă că merge și așa” nu știu de unde vine. Poate din comunism sau poate dintr-o democrație ce se târâie, încă prin gropi și cratere eterne. Este însă, după părerea mea, expresia care face cel mai mult rău României.

În ultimul articol publicat pe blogul meu cu De toate pentru toți, am promis o pagină specială intervenției chirurgicale făcute cu 2 săptămâni în urmă la Brașov, în Campusul Medical Regina Maria. Nu o fac pentru a le face reclamă (deși o merită din plin). Vă povestesc doar pentru a înțelege că în România în care trăim există 2 lumi. O lume normală, plină de respect și grijă față de pacient și lumea opusă, axată (oare de ce?) în special în zona Dobrogea, Moldova și  chiar București, în care pacientul este o persoană care deranjează.

De la Tulcea la Brașov este o distanță măsurată îm km, destul de mare.  Și totuși, cum am ajuns acolo?

Pentru problema mea de sănătate am căutat soluții mai întâi local, la medicii din Tulcea. Este vorba de câțiva ani, timp în care tratamentele aplicate de ei nu au avut succes, sau a fost doar parțial, problema revenind. Am aplelat apoi la vecinul de la sud (Constanța).  ”Nu-i nimic grav, dacă vreți să vă operați ne anunțați și facem o programare”, mi s-a spus. Dar precizez că nici unul dintre medicii consultați nu a cerut vreun set de analize ca să depisteze problema.

În acel moment am înțeles că trebuie să plec în altă parte, iar doi oameni cu inimi cât un munte (mulțumesc Rodica și Simona) m-au îndrumat spre Regina Maria Brașov.

2 luni a durat până am primit răspuns la cererea de programare. În toată această perioadă m-am gândit că ori sunt foarte aglomerați, ori nu acordă importanța cuvenită cererilor de programare făcute online. Gândire generată de sistemul pe care îl cunoșteam din Tulcea, când ai nevoie de cel puțin o lună ca să ajungi la un medic specialist.

A urmat perioada plimbărilor la Brașov. După prima consultație, medicul a recomandat un set de analize pentru a vedea cauza. Unele probe au fost recoltate chiar de medic în cabinetul lui (fără alte programări). RMN-ul l-am făcut a doua zi la același centru medical,  rezultatul primindu-l pe email după 2 zile.

În momentul în care au sosit rezultatele am făcut poze și le-am trimis medicului, pentru că da, un om care m-a văzut doar o dată în viața lui, mi-a dat nr. de telefon ca să putem comunica. Rezultatele au venit cu recomandări de alte analize făcute de medicul care le-a validat. Fără a strâmba din nas sau a ignora acest lucru (așa cum am văzut la alți medici), doctorița a adăugat pe listă și aceste noi analize. Și din nou am plecat la Brașov să le fac. Și din nou rezultatele au venit în termenul specificat, pe contul rezultatelor analize Regina Maria.

Apoi a urmat bilanțul și concluziile. S-a tras linie și s-a decis că este necesară operația.

De aici povestea pare dintr-o altă lume în aceeași țară. Cu o zi înainte de operație mi s-a recoltat sânge (și nu am așteptat nici măcar o secundă pe hol), apoi am fost preluată de medicul anestezist pentru discuție.

A doua zi dimineață am fost conduși de tânăra de la recepție la etajul unde urma să fiu internată pentru operație. Am ajuns la 6,50 pentru că așa sunt eu, prefer să ajung mai devreme decât să întârzii. Recepționera abia își scotea haina și nici nu băuse cafeau de dimineață. Ne-a zâmbit frumos, mi-a dat o hârtie să completez, a operat datele mele în baza de date și ne-a cerut să o însoțim. Ne-am cerut scuze că am ajuns mai devreme și am spus că putem aștepta, dar ea a zâmbit și a spus că nu-i nevoie.

Apoi pe secție a început pregătirea. Am primit lenjerie si recomandarea să fac un duș înainte de operație. Este nevoie oare să specific că totul era curat cu miros proaspăt, cu obiecte de unică folosință? Tot timpul asistentele zâmbeau. Am auzit de zeci de ori întrebarea ” Vă putem ajuta cu ceva?” Atunci când îmi făceau tratamentul injectabil eram întrebată dacă mă doare, dacă simt ceva în neregulă. Înainte de a verifica starea operației, prima întrebare era” Îmi permiteți să mă uit să văd cum se prezintă? ”

Iar la toate acestea ( întrebări și comportament normal ce ar trebui să fie în toate spitalele din țară) mai adaug un lucru care pe mine m-a marcat. Eu am probleme cu auzul. Nu m-am născut așa, dar un accident a făcut să îmi pierd auzul iar creierul să găsească modalități de compensare prin a citi pe buze. Reacția majorității oamenilor (există și excepții) din jurul meu (loc de muncă, spitale, întruniri, etc) a fost cea de respingere sau grimase de enervare că sunt obligați să repete sau să-și ajusteze modul de comunicare astfel încât să ne putem înțelege.

La Brașov însă, atunci când nu înțelegeam, le spuneam asistentelor de problemă, iar ele, cu zâmbetul pe buze își cereau scuze (!) și repetau întrebarea sau propoziția spusă. Iar această atitudine am întâlnit-o și în alte locuri în Brașov. Nu te privește nimeni stâmb pentru că ai o problemă. Nu-i vina ta că o ai, iar oamenii inteligenți și educați știu cum să se adapteze.

Și ca o paranteză pe același subiect, aș adăuga că în alte țări oamenii cu probleme sau handicapuri sunt tratați altfel. Am avut o discuție cu o persoană din Olanda și i-am spus despre lipsa auzului. Răspunsul lui ” No problem. We can find solution.”  Noi oamenii cu probleme, suntem totuși oameni pentru ei. Numai în partea asta de Românie este altfel. 😦

Regina Maria este o rețea privată de sănătate. Mulți dintre voi puteți spune…acolo totul se plătește. Da, se plătește tot, dar în rețeaua publică nu se plătesc bani? Nu se opresc din salarii acele procente pentru sănătate în fiecare lună? Nu se practică încă șpaga la medicii și asistentele din sistemul public pentru că merg pe principul expus la început ” Lasă că merge și așa? ”  Eu cred că am plătit  aceiași bani la Regina Maria (cu chitanță și factură) pe care i-aș fi plătit într-un spital de stat (sau poate aici ar fi fost mai mult) dar condițiile și liniștea psihică nu aș fi avut-o.

Am făcut analize pentru a depista cauza. Am avut parte de 3 ore de pregătire prin injecții și perfuzii înainte de operație pentru ca după anestezia totală să nu mă simt rău. Am mai făcut 3 operații înainte (una cu rahie anestezică și două cu anestezie totală). Ultima la o clinică privată din Constanța și după, mi-a fost foarte rău. Am întrebat asistentele de la Campus Medical Brasov … ”unde-i starea de rău pe care o așteptam înfrigurață? ” Au zâmbit și au spus : ” Noi folosim un alt protocol”. Apoi, întoarsă acasă, am discutat cu medicul de familie care mi-a dat un răspuns tranșant. ” Aceste protocoale se învață în școală, dar odată ajunși în sistemul de sănătate public se pare că uită de ele atât medicii cât și asistentele.”

De ce este așa? De ce sistemul de sănătate se târâie în agonie? De ce românul de prin părțile din sud, est si sud-est este egoist și individualist? De ce oamenii din Transilvania îți pot zâmbi fără motiv și fără a adulmeca întâi buzunarul? De ce nu ne putem face meseria cu responsabilitate, indiferent de domeniul în care lucrăm? De ce românul trebuie să fure, să înșele, să mintă, să facă treabă de mântuială și prin șmecherii? Din nou specific, nu generalizez. dar procentul celor ce muncesc în dorul lelii în zonele menționate mai sus depășește cu mult valoarea medie.

Eu am curajul să spun ” Nu mai merge și așa.”

Nu voi schimba un sistem prin articolul meu. Fuga și  lipsa responsabilității în fața muncii este prea adânc înrădăcinată în mentalitatea multora ca să mișc eu, un simplu om, lucrurile.  Însă sunt conștientă că atâta timp cât schimbarea nu va veni de la oameni, nimic nu va fi ok în această țară. Iar poziția struțului ne dăunează și mai rău.

Și am speranța că mai sunt oameni ca mine, cărora nu le place să cotizeze într-un sistem ce-i tratează ca pe simple obiecte.  Oameni care vor să trăiască într-o țară normală, care să zâmbească pentru că cel de lângă el este tot om, care să ajute fără a aștepta nimic în schimb și mai ales fără a face paradă din asta.

V-ați uitat vreodată la chipul străinilor turiști care ne vizitează țara? De ce ei pot avea fața luminoasă încât până și ridurile bătrâneții  de pe chipul lor sunt frumoase? De ce românii pe lângă care trec pe stradă sunt încrâncenați, cu fețe abătute și priviri pierdute?

Și închei tot cu o întîmplare din Brașov.  Pe holul policlinicii Campus Medical Brașov din neatenție m-am ciocnit cu o femeie. A fost vina mea că nu am văzut-o și mi-am cerut scuze. Dar am lovit-o destul de rău. Însă, femeia mi-a zâmbit și și-a cerut la rândul ei scuze motivând că nici ea nu a fost atentă. Probabil în alte părți m-aș fi ales cu un dicționar de înjurături.

Emigrăm în alte țări și ne mirăm că acolo este altfel. Iar noi, suntem obligați să ne schimbăm și adaptăm, pentru că altfel nu suntem acceptați în colectivități. De ce nu facem acest lucru și în țară? De ce nu ne schimbăm noi, obligând și pe alții să o facă, pentru a nu-i exclude?

României nu îi va fi bine, până când toți oamenii, indiferent de regiune, nu vor învăța să se comporte, să acorde importanța cuvenită muncii (indiferent de natura ei), să-și respecte semenii și să-i ajute atunci când au într-adevăr nevoie.

PS. Pentru cărcotași sau curioși din fire, nu am plătit nici un ban ca ”atenții”  asistentelor sau medicilor.

 

 

 

 

Punct și de la capăt

După o pauză de câteva luni (mă apropii de un an, dar nu vreau să calculez timpul așa), reiau obiceiul de a scrie pe blog. Mi-a lipsit, dar a fost perioada în care am ajuns la un capăt de drum și a trebuit să învăț să pun punct.

A plecat băiatul în lumea largă să-și croiască un drum propriu. Credeți că este ușor pentru părinții care au avut ca prim obiectiv vreo 19 ani educația și creșterea unui copil să se trezească deodată cu casa goală? Nu-i. Iar sentimentele și fricile care dau buzna la ușa sufletului debusolat de părinte sunt multe. Însă înveți să trăiești și cu asta pentru că de fapt este mersul normal al lucrurilor. O fac marea majoritate a tinerilor, iar cei care rămân ancorați de fusta mamei sau pantalonii tatălui au probleme mari.

Am vizitat spitale de stat și private. De ce private? Pentru că experiențele din spitalele de stat m-au îmbolnavit mai rău decăt eram. Oare în facultatea de medicină viitori medici nu învață și psihologie? Nu li se spune că un procent destul de mare în procesul de vindecare îl constituie starea psihică a bolnavului? Dacă îl privești ca pe un obiect (bucată de carne) fără a da doi bani pe sentimentele lui, pe starea de frică în care se află și pe viitorul incert, rata de reușită a tratamentului poate scădea semnificativ. Eu sunt de profesie inginer și studiez psihologia ca hobby, pentru a face față unor situații cu care mă confrunt. Medicii, asistenții, infirmierele lucrează cu oamenii și nu au nevoie de cursuri de psihologie?

De asta am ales un spital privat. Regina Maria din Brașov. O… de la Tulcea la Brașov? Întrebarea asta dublată de doza de mirare am auzit-o de n-ori. Alegerea mea s-a dovedit a fi extrem de inspirată. Personalul medical și nu numai merită toată lauda și aprecierea mea. Însă povestea operației efectuate la Brașov la Campus Medical Regina Maria merită o pagina specială pe blog. Așa că voi reveni.

Legat de sistemul românesc de sănătate de stat și eterna poveste a banilor, mai spun doar (însă voi repeta acest lucru ori de câte ori voi avea ocazia) că vreau, VREAU, Vreau, de n-ori VREAU să am posibilitatea să direcționez o parte din banii pe care statul îi ia din fiecare salariu către un spital în care am încredere. Plătim sume considerabile unui sistem de sănătate bolnav și fără șanse de recuperare. Sunt de acord să plătesc un anumit procent sistemului de urgentă, dar restul banilor să plece acolo unde pot avea asistență medicală de calitate și unde să mă internez cu încredere.

Am citit mult în ultima perioadă, iar marea majoritate a cărților sunt din categoria dezvoltare personală sau psihologie. Trec prin faza în care aceste cărți fac obiectul meu de interes. Este sentimentul ciudat că am ceva de căutat și de descoperit. Dacă a avut efect asupra mea? O…da. Sunt mult mai calmă și am înțeles în sfărșit cum trebuie să primești șocul veștilor neplăcute sau ce tip de armură să îmbraci atunci când ești bombardat cu eșecuri sau nereușite (unele doar în mintea celor din jur). Este un proces îndelungat. Nu merge cu fraze pompoase și lozinci papagalicești. Este, cred, cea mai intensă și de durată muncă pe care trebuie să o faci cu tine și despre tine. Și merită, pentru că modelarea minții umane este experiența maximă la care are acces un om într-o viață.

Am ajuns să am o listă de autori preferați. Să-i vânez prin librarii sau să aflu dacă mai scriu câte ceva. Unii dintre ei: Bruce H. Lipton (Biologia credinței, Efectul de lună de miere), Irvin D. Yalom (Călătoria către sine), Kazuo Murakami (Codul ddivin al vieții), Sierra Bender (Descoperă-ți feminitatea și puterea interioară), Anita Moorjani ( Am murit și m-am descoperit pe mine însumi), Dalai Lama împreuna cu Jeffry Hopkins (Calea spre Iuliminare), Christophe Andre/Alexandre Jollien/ Matthieu Ricard ( Trei prieteni în cautarea înțelepciunii).  Și încă mulți alți autori și titluri.

Biblioteca mea și-a schimbat centru de greutate spre acest gen de cărți. Pentru că eu cumpăr cărțile și fac parte din categoria celor pe cale de dispariție, care încă preferă foile de hărtie și literele tipărite. Nu descarc cărți și nici nu le cumpăr în format electronic. Nu blamez generația tânără că preferă cărțile în format electronic. Cărțile mele se găsesc pe amazon în format electronic și sunt citite de sute de oameni, conform rapoartelor, dar rămân conservatoare și prefer hărtia.

Am început să scriu o nouă carte. Îmi doresc să reflecte toată experiența acumulată în anii dedicați dezvoltării mele personale. Iar etapa nu s-a încheiat. Cu cât citesc mai mult, înțeleg mai profund și îmi doresc și mai mult. Este ca un drog. Da, cărțile de acest tip au devenit pentru mine un drog. Sunt atâtea lucruri de înțeles și descoperit. Mintea umană, creierul uman sunt fascinante. Cu cât citești mai mult despre ele, cu atât vrei să știi și mai multe, Chiar dacă descoperi că zona cunoștiințelor în domeniu este extrem de limitată, din păcate. Dacă viața mi-ar fi oferit posbilitatea, cred că mi-ar fi plăcut să fiu neurolog. Să studiez și să încerc să pricep toate acele milioane de conexiuni care se fac simultan sau pe rând în creierul uman, care duc la o decizie sau alta, care modelează o gândire sau care o aruncă într-un hău fără sfârșit.

Viața este frumoasă. Cu toate cele bune sau rele. Așa cum spune Mark Manson în cartea sa , Arta subtilă a nepăsării, avem nevoie și de acele perioade negre din viață, pentru a evolua. Fericirea nu înseamnă a fi pozitiv permanent. Înseamnă a accepta perioadele negre și a învăța cum să treci peste ele. A accepta viața așa cum este, a-i înțelege limitele și apoi a alcătui un plan de bătaie pentru a le înfrunta și a ajunge acolo unde ne dorim.

Cineva ar putea spune… vorbe, vorbe și iar vorbe. Sunt doar vorbe pentru unii sau vorbe cu tâlc pentru alții. Oamenii nu le vor înțelege sensul decât după  confruntarea cu un obstacol în viață care pare de nedepășit sau când ajung în punctul în care nu sunt mulțumiți de ei, de viața lor și sunt dominați de sentimentul că ceva le lipsește (nu material). Capătul de drum se numește conștientizare. (Andreea Raicu are o poveste în acest sens).

După conștientizare urmează punct și de la capăt. Pe un alt drum.

 

 

 

 

 

 

Despre vacanța mea

Noul articol de pe blogul poveștilor mele îl găsiți aici : Despre Vacanța mea 

Pasiune

 

Azi am fost la Pelicam. De fapt în fiecare an merg să văd cel puțin un film din cadrul acestui festival. Astăzi a venit rândul oamenilor și pisicilor din Istanbul. Oameni ce trăiesc pentru a iubi pisicile. În final am aflat că sunt deja un simbol al orașului. Prima întrebare a venit ad-hoc: cum este posibil ca un popor ce se trage dintr-un neam de cuceritori, de barbari, cum îi ”alintau” strămoșii noștri să iubească atât de mult pisicile? Iar un popor statornic, pe aceleași meleaguri de mii de ani să le urască? Nu generalizez, pentru că există excepții, dar unii români preferă orice altceva numai un animal de companie nu.

Restul întrebărilor sunt din alt registru și vin din admirația față de oamenii și pasiunile lor. Regizorii  filmelor ce rulează la festival sunt oameni „supuși” doar zeiței Athena și reușesc să facă din simple momente de viață, clipe magice pentru spectatori. Sunt așezați undeva pe lateral în sala de spectacol, parcă pentru a nu influența decizia celor ce privesc urmărindu-și în tăcere opera. Apoi la final, zâmbesc aplauzelor, se înclină ușor și  își dezlănțuie povestea cu toată pasiunea. Omul care pune pasiune în ceea ce face se vede de la o poștă. Trăiește și respiră doar pentru opera lui.

Este valabil pentru oamenii din toate domeniile. Steve Job spunea ”Fă ceea ce îți place și nu vei munci nici o zi.”  Dar eu?

Am parcurs drumul întortochiat al adolescenței și tinereții. A urmat drumul sinuos al maturității. Și în tot acest timp am căutat. Este un sentiment tare ciudat să știi că există un loc, un vis al tău care te așteaptă, dar pe care încă nu-l poți defini. Nu poți renunța să-l cauți, de aceea uneori, cu dezamăgiri și căderi, mergi mai departe. Și continui să te întrebi: ce trebuie să fac eu pe această lume? Dacă toți avem o misiune, a mea care este?

Până într-o zi, când, poate pentru că a venit timpul, se deschide o ușă. Și vezi dincolo ceea ce cauți de atâta vreme.

Acum la maturitate am găsit ceea ce lipsea. Îmi lipsea scrisul și lumea poveștilor din imaginația mea. Îmi lipseau paginile cărților în care aștern gânduri, în care să scriu povești auzite sau trăite.

Unii își doresc o casă sau o mașină. Eu îmi doresc să scriu și să călătoresc. Pentru că fiecare colț din lumea asta este plin de povești, iar eu simt că trebuie să le spun. Este ceva care nu depinde de mine. Este ceva mai presus de mine. Este un drum pe care știu că trebuie să merg, chiar dacă fac și voi face greșeli și voi întâlni oameni care vor desconsidera sau critica ceea ce scriu.

Este datoria mea să-l parcurg și astfel să las lumii ceva. Este pasiunea mea.

Hai pe jos!

Sursă: Hai pe jos!