Traistuta cu amintiri

A fost odata ca niciodata, un timp inainte de anul 1989. Atunci lumea era alta, parca desprinsa dintr-o alta galaxie si o alta constelatie. In acel timp micul dejun consta in paine cu ceai, uneori unt, ou, sau lapte cu cacao. La pranz se servea carne doar duminica, in rest legumele dictau regimul alimentar. Si intotdeauna, la mesele luate in familie, tatal era primul servit. Ca o onoare si o recunoastere a femeii care purta un anumit respect barbatului. Asa era oranduita lumea aceea. Aveam o matusa la tara, care avea un singur defect: vorbea mult. Uneori de bine, alteori… Defectul asta i-a adus multe ciomege pe spinare din partea sotului. Tipa cat o tinea gura si fugea la vecini. Dimineata insa se intorcea acasa si o lua de la capat cu treburile gospodaresti. Iar eu, venita de la oras, o intrebam nedumerita. „Tanti de ce stai cu el? De ce nu divortezi?” Iar ea facea ochii mari si se uita mirata la mine. ” Sa divortez? Si unde sa ma duc fata mea? La noi nu s-a mai pomenit asa ceva. Trebuie doar sa invat sa-mi tin gura cand e beat.” Insa nu a facut-o niciodata iar sotul ei era mai mereu beat.

In acele vremuri racelile se tratau rareori cu medicamente. O simpla tuse ii dadea mamei de gandit si incepea tratamentul: ceai cald, apa calda cu sare in care sa-mi cufund picioarele. Iar mama ma indemna ” Pune picioarele in apa, asa calda cum e.” Insa nu era calda, era fiebinte, iar picioarele mele se inroseau si incepeau sa ma usture. Apoi urma frectia. Cu spirt si ulei. O mixtura cu care ma ungea pe spate si ma freca pana incepeam sa chicotesc. ” Stai potolita, imi spunea. Ai numai galetuse.” La inceput nu am priceput ce erau alea, dar apoi am inteles ca degetele ei desopereau galme pe care eu nu le simteam. Si daca a doua zi nu ma trezeam fresh, operatiile se repetau. Dar nu-mi aduc aminte ca racelile sa ma fi tintuit la pat  sau sa ma fi impiedicat sa merg la scoala.

Daca ma prindea vreo ploaie sau zapada, musai ajunsa acasa, trebuia sa schimb hainele. Nu conta daca erau ude sau nu. ” Oricum ai prins umezeala, spunea mama, ”

Durerile de cap (pentru ca am avut parte de migrene inca din adolescenta) nu se tratau cu medicamente. Abia  mult mai tarziu mi-a dat o pastila de  algocalmin si a fost un fel de „WOW. Exista un miracol la care durerile mele cedeaza?” Numai ca nu era miracol. Am inteles mai tarziu. Durerile se tratau cu cartofi si spirt. Mama curata un cartof de coaja, il taia feliute rotunde si-l aseza ordonat pe lungimea unui batic.  Il stropea cu spirt  apoi ma lega cu el pe frunte. Umblam asa ore intregi, iar uneori chiar adormeam cu ” tratamentul” pe cap. Dimineata uitam complet de durere.

La joaca mergeam in spatele blocului. Nu aveam topogane, masinute sau invartitori. Alea veneau in oras doar in zile de sarbatoare. Iar mie nu-mi placeau. Poate cuvantul balci sa fie vinovat, pentru ca mintea mea de copil l-a vazut ca pe ceva urat. Nu mi-a placut cum suna.  Ne jucam pe un pres asezat in iarba, cu papusi, seturi de bucatarie, jucarii de plus. Baietii aveau masinute, dar uneori le schimbau pe papusi. Baietii se jucau cu papusi si nu ni se parea ceva anormal. O vedeam ca pe o curiozitate a lor. Si noi ne jucam cu masinute. Unii aveau chiar papusi acasa. Si daca tot mi-am amintit de papusi, la nunta unei verisoare, parintii mi-au cumparat , ca sa le dau in dar, o papusa mare si frumoasa.  Atunci eu fiind inca in lumea povestilor, nu m-am gandit la rostul cadoului. Un copil, poate face cadouri doar din lumea lui. Dar o papusa pentru un adult, e amintirea inocentei, a copilariei ce s-a dus, dar si o punte de legatura cu lumea copiilor ce vor veni.

Uneori ma gandesc la o comparatie a celor doua lumi. dar nu pot s-o fac. Pentru ca in ambele am avut si am varste diferite. Copilaria am trait-o atunci si in felul ei a fost frumoasa. Lipsurile si grijile nu erau domeniul meu.  Discutiile parintilor nu ajungeau la urechile mele. Eram lasata sa cresc si sa descopar.

De aceea, la cererea unei persoane deosebite,  ” Povesteste-mi patru amintiri din copilarie” am deschis traistuta cu amintiri. Dar ele sunt mult mai multe, unele frumoase, altele mai putin placute, raportate la mintea de atunci. Ciudat este ca in discutia cu ea (acea persoana deosebita) mi-a venit in minte in primul rand , ceea ce mi-as fi dorit sa uit. De ce oare biblioteca mintii le-a accesat intai pe astea?

Tag-uri:, , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sunt discromat şi sunt şofer

interlocutor: chiar crezi că merită maşina atâta efort ? eu: nu maşina, ci libertatea

Bibliocarti

Hrănește-te cu lectură!

pseudoblogul

"Writing is something you do alone. Its a profession for introverts who want to tell you a story but don't want to make eye contact while doing it." - John Green

PLĂSMUIRI

Lumea este aşa cum ţi-o imaginezi...

Tolsto

Blogul meu, de mine însumi

Violeta Balan

De la o zi la alta

Comunitatea poveștilor de viață

Pentru că fiecare poveste a fost trăită de cineva, pentru că toate drumurile noastre sunt presărate cu povești iar undeva, pentru toate poveștile există un final. Trimiteți poveștile voastre de viață pe adresa de email povestideviata_ro@yahoo.ro .

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton