Să credem în superstiții?

Superstițiile există sau au fost inventate de mintea umană? Mi-e greu să găsesc un răspuns corect (și încerc să nu zâmbesc la gândul credinței populare vis-a-vis de semnificația datei de 13 sau a faptului că pisica neagră îți taie calea).

Ok! Totul pare fabulație și poate fi tratat ironic sau în zeflemea…până devi eroul principal al unor întâmplări ciudate.

Ce înseamnă ceva ciudat? Cred că povestea următoare poate fi un exemplu.

Sfinx-ul și Babele din munții Bucegi sunt în mijlocul a multor povești fantastice, unele chiar extrem de greu de crezut. Poate un rol important pentru statutul de personaje principale îl are șlefuirea prea perfectă a coloșilor din piatră, sau poate înălțimea la care se găsesc sau poate fluxul energetic pe care nu se poate să nu-l simți în acele locuri.

Zona este plină de pietre care strălucesc (având un conținut mare de siliciu). Fascinată de strălucirea lor multicoloră în bătaia razelor solare, am adunat câteva pietricele, unele albe precum marmura, altele gri. Le-am pus în buzunarul hanoracului  și aș putea spune că le-am uitat practic acolo. Hanoracul nu l-am purtat decât sus pe munte pentru că la 2200 de metri și dacă soarele strălucește cu putere, vântul, chiar dacă nu bate prea tare, are însă puterea de-a ”mușca”. La coborâre, în telecabina de la Bușteni, la  fiecare trecere peste stâlpi de susținere a cablurilor de rulare un grup de tineri chiuiau datorită balansului. La un moment dat însoțitorul a început să se uite în sus și a sunat la bază anunțând că s-a spart o roată a trenului de rulare. Din acel moment s-a făcut liniște deplină în telecabină. Cu viteză redusă, telecabina a ajuns la destinație unde echipa de intervenție aștepta să înlocuiască roata.

A doua zi de dimineață am plecat din nou în drumeție și am luat hanoracul cu mine, pentru că diminețile în Bușteni au fost destul de reci. A fost ziua în care am vizitat Castelul Cantacuzino. La întoarcere, am decis să ne oprim la Casa Magică pentru a mânca (mâncarea este bună și nici nu costă mult!). Trotuarele din Bușteni sunt înguste și situate în general în pantă (lucru normal pentru o zonă de munte!). Urcând spre Casa Magică, datorită trotuarului îngust, eu am mers înainte, iar soțul meu și băiatul au rămas în urmă. Fascinată de peisaj și de vilele de la munte de care sunt pur și simplu îndrăgostită, n-am fost atentă la o trecere de pietoni și m-am lovit de o mașină în mers. Ciudat este că atât soțul cât și băiatul au strigat la mine că vine mașina, dar eu, parcă în transă, nu am auzit și nu am văzut nimic. Accidentul nu s-a lăsat decât cu câteva vânătăi și o sperietură zdravănă( atât eu cât și șoferul). Totul s-a petrecut extrem de repede și șocant a fost (repet) faptul că nu am auzit nimic. M-am trezit pur și simplu cu mașina „în brațe”. Am susținut și susțin că sunt o persoană responsabilă și atentă în toate împrejurările. Atunci însă nu înțeleg ce s-a întâmplat.

În ziua următoare, după alte drumeții ne-am oprit la Uncle Jack, un bistro la care mai mâncasem cu câteva zile în urmă, să servească băiatul meu o pizza. Am decis însă să luam toți masa acolo și aceeași fată care ne-a servit cu câteva zile în urmă, mie mi-e adus altceva decât am comandat.

În ultima seară, pe când făceam bagajele pentru plecare, din neatenție, m-am lovit  cu degetul mic de la picior de cadrul patului, încât s-a învinețit tot și mă mai doare și acum.

Accidentele acestea mi-au dat de gândit, mai ales când am realizat că în toate situațiile aveam asupra mea hanoracul cu pietrele adunate de lângă Sfinx. Binențeles că mi-am spus imediat că este o prostie să gândesc așa, probabil sunt doar niște pietre… inofensive. Însă ideea odată încolțită în minte…a săpat și iar a săpat…ceva de genul „ Dar dacă totuși…”. Cel mai tare mă chinuia ideea că în ziua următoare urma să plecăm și… refuzam să mă gândesc.

După o noapte de zbateri interioare și după o dimineață în care am împărtășit gândurile mele familiei, care a dus la alte dezbateri, am luat o decizie. Am oprit mașina lângă un râu și am aruncat pietrele în apă. M-am gândit că în acest fel le redau naturii de unde le-am ”răpit”.

Iar acum îmi pun întrebarea… Superstițiile, adevărat sau fals?

Tag-uri:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sunt discromat şi sunt şofer

interlocutor: chiar crezi că merită maşina atâta efort ? eu: nu maşina, ci libertatea

Bibliocarti

Hrănește-te cu lectură!

pseudoblogul

"Writing is something you do alone. Its a profession for introverts who want to tell you a story but don't want to make eye contact while doing it." - John Green

PLĂSMUIRI

Lumea este aşa cum ţi-o imaginezi...

Tolsto

Blogul meu, de mine însumi

Violeta Balan

De la o zi la alta

Comunitatea poveștilor de viață

Pentru că fiecare poveste a fost trăită de cineva, pentru că toate drumurile noastre sunt presărate cu povești iar undeva, pentru toate poveștile există un final. Trimiteți poveștile voastre de viață pe adresa de email povestideviata_ro@yahoo.ro .

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton