Gata…e timpul pentru o pauză

Nu e vorba de pauza postărilor pe blog. Recunosc că am rărit ritmul articolelor (lucru evident de altfel), dar se apropia vacanța și mi-am focalizat atenția pe lucruri ce trebuiau terminate și aranjate într-o anumită ordine.

Acum, pot să strig și să-mi arunc ”chipiul” (asemeni elevilor ce se bucură de sfărșitul școlii), pentru că am intrat în vacanță. Cred că este unul dintre cele mai plăcute momente dintr-un an de muncă, unul dintre cele mai așteptate și plănuite și res-plănuite cu câteva luni bune înainte.  Abia acum simt oboseala și solicitarea la care am fost supusă un întreg an. Dar deocamdată, cel mai greu lucru mi se pare să impun minții să refuze orice gând legat de serviciu. E o bătălie cumplită între amintirile proaspete de la muncă, care abia așteaptă să fie tălmăcite și res-tâlmăcite, mici secvențe care încearcă să iasă la suprafață. Dar mi-am propus ca în zilele următoare să uit de existența… job-ului și a problemelor ce se rostogolesc ca un tăvălug.

Vreau doar să mă plimb, să citesc, să vizitez locuri noi și… poate… să termin noua carte pe care am început-o cu câteva luni în urmă. Un fragment din ea doresc să  împărtășesc cu voi, cititorii mei fideli, cărora le mulțumesc și le doresc să aibă parte de vacanțe cât mai frumoase.

PACT CU DIAVOLUL – fragment

Dam sfaturi cu galeata, dar le acceptam cu picatura”- William R Alger

      Mă doare îngrozitor! Fiecare centimetru pătrat al corpului meu suferă de durere. O simt puternică, o simt intensă, aprigă și de nestăvilit. Aș vrea s-o pot controla, aș vrea s-o pot ignora dar este mult prea puternică iar corpul meu este în imposibilitatea de-a lupta. E ciudat că nu se apără nici un pic, e ciudat cum acceptă această durere înfiorătoare. Dar durerea în sine este ciudată. Nu seamănă cu nici o durere pe care am simțit-o până acum. Este… nici nu cred că o să găsesc cuvintele potrivite s-o descriu.

Simt și picăturile de ploaie care cad neîncetat pe fața mea, iar acolo unde cad, ard pielea. Ce fel de ploaie este aceasta? Încerc să ridic mâna, dar este blocată undeva în partea dreaptă, sub o greutate imensă, care amplifică durerea de la mijloc în jos.

Sunt conștientă că durerea m-a paralizat aproape în întregime iar lumina caldă pe care o văd în față plină de culori vii și strălucitoare, asemeni curcubeului, mi-a captat privirea. Acolo pare să fie bine, să fie cald și să nu existe durere. Acolo simt că ar trebui să ajung, pentru că acolo mă voi simți din nou bine, dar din păcate sunt blocată aici.

Capitolul I

I.Salvarea

Am sosit la locul accidentului la zece minute după ce ne-a anunțat dispecera de serviciu. Șeful nostru Matei, a coborât din prima ambulanță dar s-a oprit îngrozit câteva secunde.

Șoseaua era plină de resturi contorsionate ale autobuzului și cioburi. Ploaia făcea un zgomot înfiorător la care se adăugau sinistru gemetele, plânsetele, urletele oamenilor prinși sub resturile autobuzului. Câțiva, probabil pasageri care reușiseră să iasă din autobuz, plini de sânge și noroi se agitau disperați în jurul monstruozității metalice, încercând să ajungă la cei blocați.

Priveliștea era înfiorătoare pentru că n-am mai văzut până acum un dezastru atât de mare. Mi-am înșfăcat trusa medicală, le-am aruncat o privire sugestivă celor doi asistenți care mă însoțeau și am pornit la treabă.

Triam răniții, luptându-mă aproape mecanic cu secundele care îi puteau salva.

– Lucian, mă strigă asistenta de serviciu de pe tura mea, te cheamă Matei, se pare că puțin mai departe mai este o mașină presată.

I-am făcut semn colegului, medicul Alex să preia și răniții mei, am îngrămădit în grabă ustensilele medicale în trusă și am luat-o la fugă spre Matei.

Șeful, un medic cu 20 de ani mai în vârstă decât mine, cu experiență medicală vastă și un om de o calitate morală excepțională, încerca, alături de doi bărbați de la descarcerare să elibereze, undeva la un kilometru de autobuzul zdrobit, un alt rănit de sub un autoturism ce se făcuse covrig în jurul unui copac…

Mă deranjau picăturile de ploaie care deja udaseră geaca portocalie de serviciu, pe care eram obligat s-o port, îngreunând-o și limitându-mi mișcările. Ajuns la fața locului am evaluat rapid situația.

Tag-uri:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Sunt discromat şi sunt şofer

interlocutor: chiar crezi că merită maşina atâta efort ? eu: nu maşina, ci libertatea

Bibliocarti

Hrănește-te cu lectură!

pseudoblogul

"Writing is something you do alone. Its a profession for introverts who want to tell you a story but don't want to make eye contact while doing it." - John Green

PLĂSMUIRI

Lumea este aşa cum ţi-o imaginezi...

Tolsto

Blogul meu, de mine însumi

Violeta Balan

De la o zi la alta

Comunitatea poveștilor de viață

Pentru că fiecare poveste a fost trăită de cineva, pentru că toate drumurile noastre sunt presărate cu povești iar undeva, pentru toate poveștile există un final. Trimiteți poveștile voastre de viață pe adresa de email povestideviata_ro@yahoo.ro .

Regina Buburuza

E bine sa lasi in urma ta si altceva in afara de un schelet. Chiar si un pamflet.

Blogul lu' Titi

De la o zi la alta

calatorprintaramea

Just another WordPress.com site

Creativitatela feminin

”Manifest pentru creativitate...de la mic la mare”

TRĂIEŞTE VIAŢA FĂRĂ BANI!

După o jumătate de secol, constat că nu banii mi-au călăuzit devenirea, ci oamenii cu care am venit în contact... Vouă, tuturor, oameni dragi, vă mulţumesc! Mă înclin Înţelepciunii tale, Cititorule, pentru clipa de atenţie şi răbdare!

MISTERELE DUNARII

blogul cărților TULCEA, LA 1870 și MISTERELE DUNĂRII, autor Nicolae C. Ariton